Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

CărÈ›ile Mitropolitului Antonie sunt foarte captivante È™i pline de umor, motiv pentru care se parcurg uÈ™or. Dar, pe măsură ce înaintam în lectură, am fost zguduită de un simÈ›ământ foarte puternic ce îmi spunea că tot ceea ce citeam nu era o chestiune de amuzament, ci o problemă de viaÈ›ă È™i de moarte. AÈ™a că m-am întors la prima pagină È™i am recitit cartea începută în întregime. Iar când am ajuns la sfârÈ™itul ei, am trăit încredinÈ›area că Dumnezeu era acolo È™i că, după cum zicea Vlădica Antonie, Dumnezeu mereu este printre noi, trebuie doar să-L găsim. Atunci am căzut în genunchi È™i am început a mă ruga, cu lacrimi în ochi, să Îl găsesc È™i eu pe Domnul Iisus Hristos.În urma acelei experienÈ›e, i-am scris Mitropolitului Antonie È™i i-am cerut o întâlnire cu PreasfinÈ›ia sa. Însă, în clipa când ne-am întâlnit, am fost uluită nu doar de credinÈ›a lui, ci mai ales de dragostea lui Dumnezeu care era prezentă în toată fiinÈ›a sa È™i parcă strălucea pe chipul său, revărsându-se pretutindeni. Acesta a fost unul dintre cele mai cutremurătoare momente ale vieÈ›ii mele È™i de atunci n-am mai putut să mă îndepărtez de această Biserică.GILLIAN CROW, jurnalistă È™i scriitoare

Subiectul credinţei lui Dumnezeu în om nu este adesea un subiect de conversaţie sau de reflecţie şi totuşi este un subiect atât de minunat! Dumnezeu ne‑a chemat pe toţi, întreaga umanitate, din nefiinţă. El ne cheamă la existenţă pe fiecare dintre noi din acelaşi neant, nimeni nu se naşte fără voia Lui. Aşa că, din prima clipă a existenţei noastre, există o legătură foarte profundă între Dumnezeu şi noi. El ne‑a chemat, iar noi am apărut în faţa Lui. Dumnezeu creează, ne cheamă pe fiecare dintre noi la existenţă cu o iubire inexprimabilă şi de neînţeles faţă de noi. De neînţeles, pentru că El ştie cine suntem. Cunoaştem cât de puţin receptivi suntem la iubirea umană şi, cu atât mai puţin, la cea divină. Or, Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi să fim, pentru a putea intra în taina iubirii reciproce cu El. El este Mirele întregului cosmos, iar fiecare suflet omenesc este ca o mireasă. El ne cheamă în mod liber pe fiecare dintre noi la existenţă, ca şi cum ar avea încredere că nu‑I vom trăda aşteptările.

Sfinţii întruchipează răspunsul omenirii la iubirea lui Dumnezeu. Şi nu reprezintă doar un răspuns personal, ci unul venit din partea întregii făpturi.
Cu adevărat, fiecare dintre noi are cinstea de a se numi „creştin” şi de a purta numele unui sfânt. Or, sfinţii ocrotitori stau în faţa lui Dumnezeu şi se roagă să nu ajungă necinstit numele lor.

Sfinţii lui Dumnezeu susţin şi cuprind întreaga creaţie în iubirea, mijlocirea, rugăciunea şi prezenţa lor reală şi mijlocitoare.
Avem binecuvântarea de a face parte din această familie nenumărată de bărbaţi, femei şi copii care au înţeles planul lui Dumnezeu. Căci Domnul a coborât,
a trăit, a propovăduit şi a murit pentru noi!
De aceea, sfinţii au răspuns cu toată inima lor şi s-au deschis cu întreaga lor minte în faţa cuvântuluiEvangheliei. Întrucât au înţeles pronia divină şi au primit vestea cea bună, au hotărât să dezrădăcineze
în ei înşişi păcatul, cauza directă a răstignirii. Dacă măcar şi un singur om de pe pământ s-ar fi abătut şi ar fi căzut de la Dumnezeu, Hristos tot ar fi venit ca să-l mântuiască cu preţul propriei Sale vieţi. Hristos
mărturiseşte adevărul acesta.

„Adierea Duhului” conţine predici, textul integral al unor conferinţe ţinute în Anglia şi Rusia şi răspunsurile la întrebările adresate de participanţi, convorbiri cu diverse personalităţi (e.g. Ilarion Alfeyev) şi este împărţită în cinci capitole: „Călăuzirea către Împărăţie”, „Despre viaţa în Duhul”, „Predici cu ocazia diferitelor hirotonii”, „Sensul Spovedaniei”, „Spovedania de obşte”. Ca şi celelalte lucrări ale Mitropolitului Antonie de Suroj şi „Adierea Duhului” este născută din experienţa personală a iubirii jertfelnice a lui Hristos pentru cel care îi poartă chipul şi este chemat la asemănarea cu El. Nu este o carte scrisă din preamultul cunoştinţelor teologice, din obligativitatea participării la un simpozion sau din dorinţa autorului de a se promova ca autoritate duhovnicească. Nu, nimic din toate acestea. Mitropolitul Antonie a trăit moartea şi învierea întru duhul, a înţeles ce este dumnezeiasca dragoste, dumnezeiasca împreună-pătimire: fiinţa relaţiei dintre Dumnezeu şi om.

Neîntrecut predicator al Ortodoxiei moderne, Mitropolitul Antonie de Suroj ne poartă într-o călătorie duhovnicească spre sărbătoarea Învierii, tâlcuind pe înţelesul tuturor pildele Triodului. Orbul Bartimeu ne învaţă să-L cunoaştem cu ochii minţii pe Hristos; Vameşul şi Fariseul ne arată deosebirea dintre lege şi smerenie; Zaheu vameşul se urcă pe arborele pământului muritor pentru a-L vedea pe Pomul Vieţii. În paginile acestei cărţi vom afla una dintre cele mai profunde tâlcuiri ale pildei Fiului risipitor, care se întoarce la Tatăl, după ce mândria l-a aruncat în cele mai de jos. Pilda despre Judecata de Apoi este o chemare la bucuria pocăinţei, la bucuria lacrimilor care nasc nădejde. Firesc pentru orice călătorie hermeneutică în lumea parabolelor Bibliei, volumul se încheie cu Crucea şi Învierea, „fiindcă Bucuria Învierii este ceva pe care noi trebuie să învăţăm să o trăim, dar o putem trăi doar dacă învăţăm mai întâi tragedia Crucii Să nu uităm nici o clipă că sfârşitul călătoriei noastre este întâlnirea cu Hristos Cel Înviat.”Această carte este a doua ediÈ›ie, revizuită, a volumului „Reflecţii. O călătorie duhovnicească”.

Această carte conÈ›ine convorbirile duhovniceÈ™ti ale Vlădicăi Antonie de Suroj, nepublicate încă. Discursurile se adresează unui public laic È™i se referăîn principal la anii 1970 È™i 1980, perioadăîn care darul de predicator al acestei personalităÈ›i È™i-a atins apogeul. Ceea ce se abordează nu se referă la o simplă experienÈ›ă bogată în transmiterea de texte scurte, în stăpânirea vocii, a expresiilor faciale, a gesturilor (deÈ™i, de ce nu È™i aceasta?). Este vorba despre arderea interioară a păstorului, fără de care propovăduirea însăÈ™i rămâne imposibilă.

Vlădica Antonie face parte dintre cei care nu au nevoie de prezentare; este cunoscut dacă nu de toată lumea, atunci de mulÈ›i. Discursurile È™i articolele sale nu au nevoie de nicio explicaÈ›ie sau de vreun comentariu: ele sunt foarte simple, ajungând până în profunzime. La drept vorbind, trebuie să dobândeÈ™ti dreptul de a comenta, căci este puÈ›in probabil ca mulÈ›i dintre contemporanii Vlădicăi să se recunoască a fi pe aceeaÈ™i lungime de undă. „Calibrele” sunt prea diferite. Probabil că cel mai bun lucru care poate fi făcut este să ne amintim de personalitatea sa. Să dăm mărturie prin iubire È™i recunoÈ™tinÈ›ă.