Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Suferintele sunt binefacatoare in viata noastra. Culegere de texte patristice si ale parintilor contemporani despre necazuri si suferinte si atitudinea ortodoxa fata de ele

Simţea cum îşi risipeşte energia în fiecare seară, între atâta lume. Dimineaţa la Minister îl plictisea rutina, nu-l mai interesa ceea ce făcea, se săturase de aceleaşi şi aceleaşi lucruri. Spunea că o să aibă răbdare, ca să-şi asigure viitorul, dar după aceea s-a gândit să demisioneze. Avea mereu sentimentul că nu aparţine acelui loc, că toate acestea seamănă cu un vis, deseori se trezea noaptea neliniştit din cauza unui coşmar indefinit şi dormea puţin. Toate dilemele rămâneau la fel de nedezlegate, ştia că la un moment dat trebuia să le înfrunte, să înceteze să se mai ascundă, să nu le mai înăbuşe. Altfel îşi începuse el viaţa, mai demult îşi dorea să se dăruiască semenilor, iar acum, în adâncul lui ştia că viaţa este în altă parte, însă nu ştia unde.

Eroii acestui roman au fost creaţi din întâmplările adevărate ale oamenilor care trăiesc lângă noi. Am vrut să povestim viaţa lor pentru a arăta că există încă speranţă, oricât ar fi eşuat cineva, oricât ar fi suferit, oricât ar fi fost de vinovat, e suficient să vină acel moment binecuvântat când îşi va asuma total responsabilitatea vieţii lui şi va dori să se redeschidă Luminii. Aceasta este o taină şi sărace sunt cuvintele pentru a o descrie, dar se întâmplă în fiecare zi în jurul nostru şi noi ne-am dorit s-o împărtăşim.

Omul se teme de realitate, pentru că va trebui să privească şi în sine însuşi. Or, nu vrea deloc facă aceasta, fiindcă evită să se confrunte cu propria lipsă de desăvârşire. Acest pas poate fi făcut numai din spaţiul iubirii. Acest dar ceresc este accesibil pentru oamenii care au depăşit ispitele lumii moderne. Prin iubire, găsesc o legătură profundă şi minunată cu ei înşişi, cu alţi oameni şi cu lumea în ansamblu. Aceşti oameni cred în Dumnezeu, ba chiar m-aş aventura să afirm că şi Dumnezeu crede în ei, pentru că ne amintesc despre plinătatea generoasă pe care El i-a dat-o iniţial omului.

Omul, care a fost gândit şi creat de Dumnezeu după chipul şi după asemănarea Sa, a primit de la naştere talanţi fără de preţ şi posibilitatea auto-desăvârşirii uimitoare: urcuşul pe treptele frumuseţii şi înţelepciunii.

Printre celelalte daruri şi capacităţi specifice omului, cel mai fericit, minunat şi influent este darul creativităţii. Omul are puterea de a fi creativ. Şi orice lucrare a sa, folositoare şi ziditoare, fie că este confecţionarea unui lucru, producerea, invenţia sau alcătuirea de opere – într-un fel sau altul, reprezintă o imitare a actului creator al lui Dumnezeu.

În psalmul acesta, sfântul prooroc descrie viețile sfinților, nevoințele, necazurile, ostenelile lor, de asemenea atacurile demonilor, miile de gânduri insuflate, cursele și celelalte mijloace de pradă, iar pe lângă acestea și mijlocele prin care sfinții obțin biruința: legea, cuvântul lui Dumnezeu, răbdarea, ajutorul de sus și, în sfârșit, ceea ce vine în urma ostenelilor: răsplata, cununa.Sf Atanasie cel Mare

Cel care nu-şi însuşeşte din tot sufletul această primă Lege dumnezeiască, nu se poate apropia de Hristos şi de Legea Lui. Deoarece cel care n-a învăţat să înoate în râu nu trebuie să se afunde în apă adâncă, pentru că se va îneca. Şi din nou, cel care nu ştie întâi să meargă nu trebuie să alerge, deoarece va cădea şi va pătimi.

Cel care nu va învăţa mai întâi să socotească cu unităţile nu va putea niciodată să socotească cu miile. Cel care nu va şti mai întâi să silabisească nu va învăţa niciodată să vorbească şi să citească corect. Cel care nu va pune mai întâi temelia casei în zadar se va chinui să pună acoperişul şi turla.

Şi iarăşi, cel care nu va împlini Legea lui Moise în zadar va izbi în poarta palatului lui Hristos, pentru că aceasta nu i se va deschide. Aceasta este Prima Lege a lui Dumnezeu, fără de care niciun popor nu se poate mântui. Într-adevăr, această Lege este succintă (sinoptică), dar are multe de spus celui care cugetă şi caută mântuirea sufletului său.

Trăim o viaţă deformată, cu multe răni deschise şi clipe moarte. Suntem chemaţi să preschimbăm rana noastră personală care ne doare şi nu ne lasă să trăim, în ceva mai puternic, care ne va trezi şi ne va da înapoi puterea vitală pierdută.Fiecare durere din noi, în loc să ne frângă, poate deveni o comoară nepreţuită, dacă o vom accepta şi vom şti cum s-o înfruntăm. Dacă o vom administra corect şi n-o vom înăbuşi, va constitui o trambulină spre schimbare.În procesul dureros, dar vindecător al iertării, încetul cu încetul inima se înmoaie. Toate percepţiile disfuncţionale pe care le-am avut atâţia ani şi ne-au afectat, toate poverile care nu ne-au lăsat să zburăm şi ne-au ţinut imobilizaţi la pământ, acum dispar ca prin minune. Începem să devenim compătimitori şi milostivi cu toată lumea. Constatăm că dacă nu iubim ne îngustăm în noi. Atunci când iubim, inima se lărgeşte şi după aceea vrem să-i îmbrăţişăm pe toţi. Vom trăi tot în lume, dar în alt fel. Noua viaţă, cu începutul pe care i-l punem în fiecare zi, se va deschide în faţa noastră însoţită de un sentiment de răspundere personală şi nădejde. Drumul nu va mai fi de-acum coborâtor, ca mai înainte, ci vom simţi că urcă, chiar şi atunci când ne doare. Şi toate acestea sunt o minune.Minunea nu trebuie s-o aşteptăm, ci s-o înfăptuim…