Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Cartea de fata doreste sa aduca marturie scrisa despre o mica parte dintre Sfintii care au stralucit in lume de la Pogorarea Duhului Sfant si pana in zilele noastre. Sunt cuprinse aici multe fapte pilduitoare si minuni ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului si ale multora dintre Sfinti.

Toate istorisirile au fost invesmantate cu una sau mai multe ilustratii ale faptelor. In zilele pe care le traim, cand multe din cele ce ne incaonjoara ne vatama si vederea si mintea, ilustratiile acestei carti vor putea mijloci cititorilor-privitorilor o oarecare luminare launtrica si o samanta de arvuna duhovniceasca.

Cuvintele si faptele ce alcatuies aceasta carte au fost culese din multimea cartilor de suflet folositoare ale Bisericii. Pe alocuri istorisirile au fost indreptate in asa fel incat sa fie mai pe intelesul si la indemana copiilor.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufletești” de­spre care vorbește Sfântul Teofan Zăvorâtul și care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovnicești cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la Sfinții Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de față vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate și asupra medicamentelor duhovnicești pe care le propune împotriva ei Tradiția Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Astepti de zile, de luni, de ani, o anume intalnire. Dar nu a venit inca. Nu s-a aratat. A intarziat mult, asa incat ochii au inceput sa sangereze de asteptare, inima ti s‑a sfasiat de nerabdare. O sa-ti spun eu, chiar daca te doare: nu va veni. Nu mai astepta. Nu pentru ca te evita, ci pentru ca nu poate veni...

Nu va veni niciodata acel sine pe care-l astepti de ani si ani, cu care ti-ai dat intalnire. Nu va veni niciodata ziua in care se va arata inauntrul tau un sine placut, impecabil, fara de pacat, fara cusur. Nu poate veni, pentru ca pur si simplu el nu exista.

Incepe calatoria chiar daca nu te simti pregatit. Chiar daca nu te simti perfect, bun si impresionant... Nu astepta ca intai sa simti pentru a darui. Nu astepta sa te simti bine si perfect pentru a trai.

Dar nu stiu calea, vei spune. Chiar daca nu o ştii, nu e nevoie. Cand pasesti, se deschid drumurile si vezi peste tot ivindu-se carari.

Tu pur si simplu nu astepta sa te simti pregatit pentru a porni. Este o capcana. Porneste, si calea te va invata. Calea este in toate...

Trei sfinți tămăduitori – trei ­doctori fără de arginți, ajutători și în bolile tru­pului, și în neputințele sufletului – ies întru întâmpinarea celui a cărui nădejde este la Dumnezeu, spre a-i descoperi ajutorul haric.

Acatistele și canoanele închinate celor trei Cuvioși vor lumina mințile și inimile credincioșilor, făcând să se pogoare ajutorul de Sus asupra celor ce le citesc cu evlavie.

Între cei doi frați mai mari și alți doi mai mici, Betty este singura care nu își găsește o pereche de joacă... Dar această fetiță mi­nunată, neglijată de părinți și neînțeleasă de dădacă și de cei de vârsta ei, are preocupări pe care nimeni nu le bănuiește. Betty dorește să ajungă în Rai! Căutând calea alături de cățelușul care îi aduce iubirea refuzată de cei din familie, cu inocența celor șase ani ai ei, dar și cu o perseverență pe care adulții nu o cunosc, reușește să le lumineze viețile celor care se opresc să o asculte și să-i apropie și pe ei de Dumnezeu.
Iată o poveste minunată și captivantă, deopotrivă emoționantă și educativă, care îi va delecta pe cei mici, ca și pe cei mari.

O carte despre greutățile, lacrimile și mângâierile cu care este presărat drumul de întoarcere Acasă, despre strădaniile neobosite ale autoarei de a sfinți locurile prin care pășește – „să las doar flori în urma mea – aici, afară, chiar că răsar cu atâta greutate din asfalt”. O carte-dorință de a aduna cât mai multe răspunsuri la întrebarea ce ne-ar putea fi pusă cândva de copii: „De ce suntem ortodocși?”. O carte-luptă, al cărei scop final nu este altul decât cel de „a ține aprinsă flacăra lumânării mele, chiar și prin furtuni de lacrimi și prin pustietăți de dor, să dau mai departe din comoara ce mi-a fost cu atâtea jertfe lăsată, să mă ghemuiesc cât pot de tare în brațele părintești cele nepieritoare… Și mai ales, să îmi învăț și pruncii să o facă, pentru a le fi cald și bine și când eu voi fi doar o fotografie”.Și mai presus de toate, Floarea din asfalt, volumul al doilea – Să mă întorc Acasă, este o carte despre o mare dragoste ce se dorește mărturisită, oricât de riscant este un astfel de demers în aceste zile tulburi pe care le trăim: „Oamenii sunt ca niște copii. Le dai drumul în viață cum le-ai da drumul într-o încăpere plină de jucării... Și fiecare aleargă în disperare să pună mâna repede, repede, primul, pe ce poate. Unii aleargă după palate, vile, mașini, alții după titluri, funcții, putere, după conturi, blănuri, aventuri, pantofi, poșete, haine, ceasuri, yachturi, restaurante. Și apoi, după ce le-au apucat, trag cu dinții de ele. Eu am alergat după dragoste... și L-am găsit pe Hristos. Să mă ajute Dumnezeu să nu Îi dau drumul. Și dacă aș putea să Îl arăt și altora, câtor mai mulți, ce bine ar fi!”.
„Astăzi aș îmbrăca‑o pe Măriuca în costum popular, i‑aș pune opincuțe, o broboadă roșie cu flori, o bundiță groasă și aș sui‑o într‑o sanie trasă de doi cai albi. Cu bundițe și ei. I‑aș mângâia năsucul roșu, m‑aș bucura să o văd cum râde știrbă și i‑aș spune despre neamul meu frumos și despre Domnul Iisus. I‑aș cânta colinde în timp ce sania ne‑ar duce, ne‑ar tot duce... Am lăsa în goana noastră câmpii, dealuri, munți și sate cuminți, frumos împodobite de sărbătoare, așteptând cu emoție nașterea ce ne‑a dăruit îndumnezeirea. Am ajunge poate acasă chiar în Ajun, să le facem mamei și tatei bucurie; parcă îi văd, nu și‑ar mai vedea capul de treabă să nu ne lipsească nimic. Ar veni la noi prietenele mele cu copiii, îmbrăcați toți în costumele tradiționale, cu pieptarele lor pe care e desenat Raiul, ne‑ar cânta colinde învățate din bătrâni și am adormi apoi amândouă, învelite în bucuria Crăciunului, acasă.
Sau poate că nu o să ajungem acasă în Ajun. Poate că o să ne cântăm colindele altundeva, în cealaltă Românie risipită prin lume, alături de toți cei care plâng în pumn pentru că sunt și anul acesta departe de casă. Poate că anul acesta vom face Crăciunul în cealaltă Românie, ruptă, tristă, rătăcindă, flămândă, de afară. Afară, românii plâng, râd, cântă colinde, își botează copiii, se cunună, mor. Sunt unii, mulți, care nici măcar morți nu mai ajung acasă pentru că nu au rudele bani să îi aducă înapoi.
Poate că la ei ne va duce anul acesta sania... Poate că anul acesta trebuie să în­țe­legem cu adevărat ce înseamnă «dorul» și ce înseamnă dragostea de țară. Căci parcă niciodată nu mi‑am iubit mai mult țara decât atunci când am fost într‑o sanie trasă de doi căluți albi, care nu mă duce acasă în ajun de Crăciun cu Măriuca.“

Credința ortodoxă nu este abstractă, ci personală. Menirea sa nu este aceea de a elabora principii generale ori vreun cod teoretic de conduită morală, ci mântuirea tuturor oamenilor – ființe unice și irepetabile, zidite după chipul lui Dumnezeu. Această carte ne aduce aproape câteva persoane deosebite, care s-au distins prin faptul că au aflat sfințenia și desăvârșirea întru Hristos cu precădere pe calea căsătoriei. În exemplele alese uimeşte, mai înainte de toate, diversitatea lor, care acoperă aproape patru mii de ani, din vremea Vechiului Testament până în zilele noastre.

Țelul suprem al căsătoriei este ca soțul și soția să se ajute unul pe altul să intre în Împărăția cerurilor. Prin dragostea reci­procă și părtășia vieții, amândoi – împreună cu copiii lor, dacă Dumnezeu le-a dăruit urmași – sunt chemați a se aduce unul pe altul mai aproape de Hristos. Ca unire veșnică între două persoane unice și veșnice, Taina Nunții nu are altă menire decât aceasta. 

Fie ca toți soții și soțiile care citesc această carte să fie învredniciți, prin rugăciunile sfinților pomeniți aici, să aducă, pe cât de deplin se poate, ofranda cununilor nunții lor lui Hristos Împăratul. Și fie ca noi toți, ori că suntem căsătoriți, ori monahi, ori celibatari, privind la icoanele însuflețite ale Sfintei Treimi în paginile ce urmează, să ajungem la o mai adâncă prețuire și înțelegere ale acestei „mari taine” (Efes. 5, 32).

† Kallistos, Mitropolit de Diokleia

Ce e de făcut când în viață apare pe neașteptate un secret de familie? Îl accepți sau preferi să‑l ignori, spre a nu te face părtaș trecutului? De ce să‑ți complici existența, când te poți mulțumi cu un serviciu atrăgător și bunăstare materială? Poate oare cineva fugi de el însuși și de trecutul său, fie apropiat, fie mai îndepărtat?

În romanul Izvorul vindecător, autoarea Irina Bogdanova abordează o serie de probleme cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi, sugerând totodată posibile modalități de rezolvare sau îndreptare, fără tendința de a ne instrui cu orice preț. Teme precum raportarea la locurile sfințite prin rugăciune și prin jertfa celorlalți, rolul sacru al familiei în viața copilului, deschiderea sufletului spre Dumnezeu într‑o din ce în ce mai ostilă lume, povestea unui izvor minunat, multă vreme socotit tămăduitor, care, deși îngropat sub un morman de gunoi, se va întoarce la lumină, ajung prilej de nedumeriri, dar și de reflecție asupra bunătății, generozității, perseverenței pe calea îngustă, dar dreaptă: 

 „Atunci când îi faci cuiva un bine, îi dăruiești doar o mică parte din acel bine, iar restul ți‑l faci ție însuți, pentru că tocmai sufletul tău devine mai luminos și mai curat.”