Casatoria de la taina la institutie

Format: 13x20 cm
ISBN: 978-606-8271-62-0
Status: in stoc

Casatoria de la taina la institutie

Colectia: Alte carti
Autor:
Editura: Andreas Print
Numar de pagini: 192

Obisnuim sa consideram casatoria ca pe un fapt spiritual si recunoastem sentimentele morale si psihologice, dar si întinderile ei juridice. Insa, în cadrul unei viziuni telogice, rar suntem interesati sa distingem împrejurarile sociale care stau la baza practicii si, în consecinţa, orienteaza si actul pastoral. Parintele Antonios Kalligeris urmareste ca în cartea lui sa faca o analiza stiintifica pe o tema care a stat in asteptare multi ani. Din punct de vedere istoric si social, acesta cerceteaza institutia casatoriei în Rasarit si Apus raportat la interesele mai de seama ale fiecarei politici bisericesti din cele doua Biserici. Descoperirile lui se disting printr-o teologie curata, pe care am primit-o din vechea Biserica si propune rezolvari pentru ziua de azi care sa raspunda realitatii contemporane si care sa paseasca impreuna cu traditia si adevarul teologiei.
Cartea intereseaza pe fiecare istoric, constituind un studiu original si inovator, dar si pe oricare om care isi pune problema in legatura cu drumul si evolutia institutiei casatoriei in epoca noastra. De asemenea, îi priveste pe toti cei care sunt interesati de căsătorie la un nivel personal, dar şi pe cei care au obligaţii pastorale şi în special de îndrumare.
 

Pret: 15.00 LEI   
  Cumpara


Scrieti o recenzie

Nume:
Email:
Mesajul:
Apreciere:



  Trimite comentariul


(Nu exista recenzii la aceasta carte. Fiti primul care scrie o recenzie!)


Carti similare

    • „Indragostit de faptele marete ale trecutului si de farmecul personajelor care le-a savârsit, autorul dezveleste, rând pe rând, chipuri marete ale zamislitorilor, fauritorilor si aparatorilor acestui neam, ale datatorilor de legi si datini, începând cu Traian-Fat-Frumos si Decebal-zmeul-Codrilor si continuând cu Atila-cel-Sângeros, cu Ionita-cel-Frumos, cu descalecatorii Negru-Voda din Fagaras si Dragos-Soarele- Maramuresului. Nu uita nici pe Vlaicu Voda si Bogdan Batrânul, pe Mircea si Alexandru cel Bun, pe Iancu Voda Ungureanu si nici pe Vlad Tepes, razbunatorul tuturor strâmbatatlor...

      Domnul Florian Cristescu, binecuvântatul redactor al «Fluierasului», a îmbogatit literatura populara româneasca printr-o foarte pretioasa si folositoare carte, care nu ar trebui sa lipseasca din mâna niciunui carturar român. Ea face cinste autorului deopotriva cu celelalte publicatii ale sale, pretioase si meritorii, care toate, împreuna, îi asigura un loc de cinste în literatura noastra, asezându-l în rândul celor mai de seama povestitori pentru copii si pentru popor.“  (Acad. Prof. Ion Nistor).

       

      *    *    *

       

      „Povestea neamului nostru scrisa pe întelesul tuturor (1920-1929), istorisire retiparita în multe editii si încununata cu lauri academici, preamareste virtutile moldovenilor si muntenilor, ca si ispravile de neasemuita vitejie ale atâtor voievozi întelepti si evlaviosi. Florian Cristescu tinde sa sadeasca în sufletul copiilor sentimentul iubirii de tara. Caldura si naturaletea spunerii, maniera familiala colocviala sunt argumente captatorii ale acestor evocari la gura sobei. “ (D.G.L.R., Academia Româna)

Volume apartinand de la aceeasi editura

    • „Buna dimineata, baieti! (1972), scrisa de prozator (Grigore Bajenaru) dupa iesirea din învatamânt, ca pensionar... Fugit irreparabile tempus… Si mai încarcata de nostalgii, fiindca profesorul si-a iubit nespus de mult meseria, parca prelungindu-si printr-însa copilaria, adolescenta, prospetimea vârstelor dintâi. Fostul elev buclucas si poznas de la Liceul Gheorghe Lazar, acum în ipostaza de dascal, nu putea sa nu aiba o atitudine fraterna fata de generatiile de elevi ce i-au trecut pe dinainte, cu ghidusiile, cu poznele lor, înte­legându-i, instruindu-i si educându-i... Si si-a pastrat aceste sentimente pentru scoala si lumea ei si dupa ce n-a mai fost la catedra. Liceul de odinioara, la care a învatat, scolile pe unde a trecut, elevii sai ra­mânându-i în inima si în minte ca niste insule ale fericirii, la care se întoarce când si când, convorbind cu dulci si nesterse amintiri. Buna dimineata, baieti! este însa si o carte de evocare a atâtor figuri im­pu­natoare din cultura noastra, pe care autorul le-a cunoscut direct: un Ovid Densusianu, un Cartojan, Liviu Rebreanu, Mihail Drago­mi­res­cu, Iacob Negruzzi, chiar si altii înca, multi cu a caror amintire îsi agrementa lectiile lui de împatimit profesor de limba si literatura româna, spre deliciul elevilor sai.“ (Hristu Cândroveanu, „Literatura româna pentru copii“, Editura Albatros, Bucuresti, 1988)

      * * *

      "Buna dimineata, baieti!" este continuarea lucrarii "Cismigiu et comp." editata de Editura Andreas in foarte multe editii si pe care o gasiti pe site-ul nostru.

    • Grigore Băjenaru (1907-1986), prozator, fiul Anei (n. Grigoriade) si al lui Ion Popescu-Băjenaru (institutor, publicist si autor de manuale scolare). Viitorul scriitor încheie cursul primar la o scoală din Bucu­resti, frecventează apoi Liceul „Gh. Lazăr“, luând bacalaureatul în 1926. Licentiat în filosofie si litere. Sustine doctoratul în 1938. Debutează ca autor de basme; publică si snoave, amintiri, povesti, versuri în diferite reviste atractive pentru cei mici.

                                                                      *

      „Povestitor «născut» [...], cultivă dezinvolt un aliaj de haz destins, bo­nom, vervă surâzătoare ori ironie subversivă, iar ca revers, un gen de evocare agreabil, ce-i va atrage cititori fideli. Cartea care îi aduce recunoasterea e „Cismigiu et comp.“, o odisee de licean simpatic, sturlubatic premiant, aplaudat ori, după caz, temut de rivalii «lăzăristi», ire­zistibil umorist si mim.  Amestec de lirism si de umor, de stil co­locvial si anecdotică spumoasă, romanul din 1942, un best-seller pentru câteva promotii de adolescenti postbelici, a continuat  să fie editat (1946, 1947 s.u.)...

      Trecerea timpului pune surdina, atenuand din exuberantele comice, in «Buna dimineata, baieti!» (1972), unde disputa ingenua clasa-catedra e ecou tarziu din «Cismigiu et comp.» (Academia Română, Dictionarul general al Literaturii Române)

    • Studiul cărţilor Vechiului şi Noului Testament necesită un efort solicitant. Nu cauţi doar – cel puţin ca teolog – să ţi se descopere amănunte şi neclarităţi filologice, ci ai nevoie de dobândirea hranei sprituale. Demersul de a descoperi tainele Sfintelor Scripturi îţi impune asumarea de responsabilitate, transmiterea mesajului dumnezeiesc către lumea aceasta devenind pentru cercetător una din principalele priorităţi. Destinul uman a fost de multe ori modelat profund, Biblia sau Cartea Cărţilor, cum o  mai găsim numită prin diverse studii, descoperindu-se a fi într-adevăr o opera a spiritului. Nu mai puţin de trei milenii de istorie, cultură, tradiţiei şi identitate naţională a poporului evreu se desfăşoară în paginile acestei minunate cărţi. În Biblie ni se descoperă inspiraţia şi pronia lui Dumnezeu, zeci de cărţi cu conţinut istoric, dogmatic, ritual, poetic, filosofico-moral. Numele de Biblie a apărut cu aproximaţie pe la jumătatea secolului al II-lea î.d.Hr., provenind din pluralul grecesc Βιβλίον. La începuturi, cuvântul avea sensul de fâşie de papyrus, transformându-se treptat în diminutivul carte. 

             Prin secolul al V-lea, chiar al IV-lea d.Hr., a luat sfârşit şi redactarea ultimelor cărţi ale Vechiului Testament. De-a lungul secolelor, traducerile au suferit îndreptări, copii şi diverse variante, începând cu versiunile originale redactate în limba ebraică şi trecându-se mai apoi la textul Aramaic – limba vorbită de populaţiile din vremea Mântuitorului Iisus Hristos  - folosit de evrei la întoarcerea din robia babilonică. Începând cu secolele VIII – VI d.Hr., un grup de învăţaţi continua traducerea cu atenţie şi redactarea cărţilor scripturistice într-o ebraică târzie numită şi masoretică (masoreth = tradiţie, legătură). Nu suntem departe de vremea (acum aprox. 50 de ani) când majoritatea textelor aramaice sau ebraice ale Vechiului Testament proveneau din copii ale secolelor IX şi X. Masoreticii lucrează la o unificare a cărţilor veterotestamentare, lucru observat în mărturia istoricului Flavius Josephys sau în textele sulurilor din pergament descoperite de ciobanul evreu în pustiul  Qumranului, pe ţărmul Mării Moarte în 1947. Oraşul Alexandria din Egipt avea în secolul al III-lea d.Hr. o populaţie numeroasă, alcătuită inclusiv de un număr mare de greci şi evrei, acoperind toate păturile sociale, dintre acestea pătura culturală ce aspira spre cele mai înalte valori spirituale. În consecinţă, aceştia solicită o traducere în limba greacă reprezentativă din acel moment pentru regatul elenistic. Proiectul a fost condus cu succes de Ptolemeu Philadelphul (285 – 246 p.Chr.), care a cerut să fie colectate din bibliotecile preoţilor şi cărturarilor evrei din Ierusalim şi împrejurimi toate manuscrisele ce aveau cuprins scripturistic şi trimise la Alexandria. Bogăţia de manuscrise sacre ajunsă cu ambarcaţiunile pe mare a fost preluată de un grup de 70 de învăţaţi, care au reuşit să ducă la bun sfârşit traducerea lor în greceşte. În felul acesta a apărut Septuaginta (˶a celor şaptezeci˝), indicând astfel numărul traducătorilor. Nu există altă versiune mai de seamă, având fundamentul cel mai bine definit în ce priveşte conţinutul teologic, ca Septuaginta. Rămâne până astăzi reperul de bază al teologilor, filologilor şi, în general, al exegeţilor Vechiului Testament. Au mai existat apoi şi alte traduceri din ebraică în greacă, una din acestea fiind cea de la Veneţia aparţinând unui anonim din secolul al XIV-lea. O altă traducere întâlnită de-a lungul vremurilor de ermineuţi şi cercetătorii Bibliei este cea a lui Akylas din Sinope, o traducere preferată cu preponderenţă de evrei, considerând-o mult mai apropiată de textul ebraic decât de Septuaginta. Akylas a trait în vremea împăratului Hadrian (117 – 138 î.d.Hr.), cel despre care cunoaştem că ar fi deţinut o bogată bibliotecă de suluri din pergament cu diferite scrieri.

             Sfântul Ieronim se înscrie pe lista traducătorilor cărţilor Vechiului Testament  astfel, în jurul anului 400 d.Hr., acesta traduce textele în limba latină, limbă reprezentativă pentru întreg Imperiu Roman. Nu este de mirare că traducerea latină a lui Ieronim s-a numit Biblia Vulgata (˶în obşte cunoscută˝). Sfântul Ieronim adaugă şi cărţile Noului Testament în Biblia Vulgata, aceasta rămânând prima ediţie ˶integrală˝ a Bibliei până în zilele noastre.

       În secolul al XVI-lea (1516), Erasmus din Rotterdam se înscrie pe lista autorilor de ediţie critică a Bibliei cu lucrarea sa filologică. 

      Cărţile Noului Testament au fost scrise initial în limba greacă, textul evangheliei de la Matei a fost singurul care a fost scris în aramaică, text pierdut astăzi. Păstrarea lui prin copiere în limba greacă a făcut să nu-l pierdem definitiv, având astăzi, totuşi, o versiune. Primele texte scrise ale Noului Testament au fost Epistolele Sfântului Apostol Pavel, lucru întâmplat în perioada 48-60 d.|Hr. Evangheliile, în număr de patru au fost redactate în perioada 60-100. Gruparea cărţilor Noului Testament, aşa cum o cunoaştem astăzi, este una mult mai târzie. Cercetările ne aduc la cunoştinţă faptul că textele Noului Testament au circulat la începuturi separat. Numele de vestirea cea bună, adusă de textele celor patru evanghelii înfăţişând viaţa, învăţătura şi faptele Mântuitorului Iisus Hristos, este folosit pentru întâia oară de Sfântul Iustin martirul şi filozoful. 

             În anul 190, Tertulian de Cartagina, gânditor creştin şi filozof de mare anvergură, redactează în traducerile sale biblice în latină sintagma elină Καινή Διαθήκη = Noul Legământ; S-a păstrat până astăzi cu denumirea în limba română de Noul Testament. O altă denumire a Noului Testament este şi Sancta Scriptura, denumirea provine prin traducere din grecescul Τα χιέρα γραίναντα. Αu apărut numeroase copii ale textelor Vechiului şi Noului Testament, cea mai des copiată variant fiind Vulgata. Nu de puţine ori apăreau greşelile făcute de copişti, aceştia folosind la scriere sistemul tahygraphic (scriere rapidă prin dictare). Greşelile din cărţile Bibliei s-au transmis din nefericire, aflându-ne astăzi în faţa nenumăratelor ediţii manuscris pe care ar trebui să le corectăm şi îndreptăm după texte mult mai aproape de original. Unul dintre acestea este şi Codex Sinaiticus, redactat undeva la jumătatea secolului al IV-lea în limba greacă şi descoperit în secolul al XIX-lea la mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Sinai de cercetătorul german Constantine Tischendorf. Un alt text demn de luat în considerare de specialişti este şi cel al Codicelui Vaticanus tot din secolul al IV-lea cu unele diferenţe faţă de Sinaiticus.

             Secolul al IV-lea a fost unul reprezentativ şi pentru popoarele nou-încreştinate. Episcopul Wulfila traduce în gotică Biblia în secolul IV. Beda Venerabilul traduce în secolul VIII. Sfinţii care au încreştinat popoarele slave, Chiril şi Metodiu, alături de ucenicii lor, traduc în secolele IX-X textele scripturistice în slava medievală. În perioada secolelor XV şi XVI apar traduceri în germană, poloneză, franceză, spaniolă, maghiară şi italiană.

             Traducerile efectuate de John Wycliff în engleză (1380-1383) și de Martin Luther au reprezentat un moment extrem de benefic pentru cultură. Aici nu putem trece cu vederea tulburările grele din istorie pe care acest moment cultural le-a adus. Lucrările celor doi cărturari au fost traduceri direct din ebraică în limba germană (aprox. 1522-1532). Marile biblii poligote au fost de asemenea puncte importante în cultura vremii. Edițiile au apărut în Spania, Anglia, Franța și Țările de Jos între secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Într-o versiune românească era subliniat faptul că „Biblia înscrie, prin traducerea ei, în istoria neamurilor iubitoare ale lui Hristos, mari momente religioase și literare”. În istoria poporului român considerăm că a fost cu prisosință. În secolul al XVI-lea consemnăm primele traduceri biblice în limba română. Sunt considerate adevărate acte de naștere ale limbii române literare dar, în același timp, aceste traduceri stârnesc mișcări și dispute religioase. Motivul era acela de a-i atrage pe români la confesiunile luterană sau calvină. Influența husitismului, doctrina condusă după ideile englezului John Wycliff, a condus, sau cel puțin într-o fază incipientă, la traducerea cărților sfinte în limbile vernaculare. 

             Motivele pentru care primele traduceri biblice în limba română s-au făcut în Transilvania, sunt evidente. Transilvania devine provincia secolului al XVI-lea în care se răspândesc principalele curente ale Reformei.

             Bucovina este una din principalele regiuni în care s-au descoperit astfel de traduceri. Codicele Voronețean, Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Scheiană sunt doar câteva dintre aceste traduceri de o deosebită importanță pentru literatura română sacră. Cercetătorii au ajuns la concluzia că originalele datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea, Banatul și Hunedoara fiind regiunile din care acestea provin. Despre textele rotacizante specialiștii au fost conduși la ideea că ele (copii ale acestora) provin din regiunea Moldovei, fiind scrise în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

       Diaconul Coresi, între 1559-1583, realizează primele traduceri tipărite la Brașov, dând astfel o însemnătate extrem de mare fixării limbii române. Magistrații sași ai orașului Tâmpa au jucat un rol extrem de important pentru tipografia sa așezată acolo. În același timp, orașul devenise un centru de prim ordin al luteranismului în Transilvania. Coresi nu s-a dovedit a fi neapărat un militant confesional, el era mai de grabă un om de meserie. Tipograful venea din Țara Românească. Limba de pe versanții Carpaților Meridionali – dacă este să facem o analiză – devine temelia limbii române literare, așa cum graiul din Île de France devine suportul lingvistic principal pentru limba franceză. Cunoaștem că diaconul Coresi a tipărit cele patru evanghelii (Tetraevanghelul, 1561), Faptele Apostolilor (Lucrul apostolesc, 1566), Psaltirea (1570) și o Psaltire slavo-română (1577). Palia de la Orăștie, tipărită în 1582, este cunoscută de cercetători ca fiind ultima traducere biblică care iese de sub teascurile tipografiilor transilvănene. Nu este de trecut cu vederea faptul că această lucrare s-a dorit a fi un adevărat instrument al propagandei calvine. Așa cum ne indică și numele [παλαια = veche], editorii au dorit ca lucrarea să cuprindă Vechiul Testament în întregime. Însă, s-a reușit introducerea doar primelor două cărți ale acestuia și anume: Geneza și Exodul. Astfel, apare, într-o limbă mult mai accesibilă decât cea a lui Coresi, încă o filă din istoria limbii literare române.

             Editorii au folosit pentru Palia de la Orăștie manuscrise mai vechi după traduceri maghiare sau slave. Cunoaștem astfel Palia de la Orăștie după Pentateucul lui Gáspár Heltai.

             Sub patronajul lui Gheorghe Rákoczi I, în secolul al XVII-lea (1648), Simeon Ștefan tipărește în cetatea Alba Iuliei Noul Testament (numit și Noul Testament de la Bălgrad). Lucrarea este integrală. Despre acest text editorii și traducătorii afirmă că au folosit „izvodul grecesc”, „izvodul lui Ieronim” și „izvodul slovenesc carele-i izvodit slovenește din grecească și e tipărit în Țara Moscului... însă de cea grecească nu ne-am depărtat, știind că... este izvorul celorlalte”. Exegeții consideră – prin compararea textelor –, că la traducere s-a folosit o versiune latină (Biblia Sacra) și este cea mai valoroasă tipăritură biblică apărută în secolul al XVI-lea în cultura românească.

             Biblia de la București, apărută în 1688 sub patronajul domnitorului Șerban Cantacuzino, o depășește din punct de vedere al calității lingvistice pe cea de la Bălgrad. Este într-adevăr recunoscută de specialiști drept un moment cultural de amploare pentru secolul al XVII-lea. Frații Radu și Șerban Greceanu, cărturari desăvârșiți la acea vreme, au jucat rolul esențial în traducerea textelor Bibliei. Nu excludem folosirea pentru textul acestei biblii a unei traduceri efectuate de Nicolae Milescu spătarul, text care cunoscuse până la acea vreme o largă circulație.

             Între 1698 și 1700,  centrele de formare apusene au luat amploare educațional-culturală. Foarte mulți tineri se formează în școlile de la Viena și Roma. Unirea românilor din Ardeal cu Biserica Romei (1698-1700), așază „Școala Ardeleană” ca temelie esențială a culturii și conștiinței naționale moderne. Școala Ardeleană a urmărit încă de la începuturi eliberarea literaturii religioase și, în general, a limbii române de slavonismul care se așezase peste cultura românească de la acea vreme. 



      Preot Cercet. șt. Dr. Ion-Andrei Țârlescu

      Academia Română

watch series