Poveştile celor 12 prinţese şi împărătese sunt:

• - Prinţesa Apolinaria
• - Împărăteasa Teodora a II-a
• - Prinţesa Drosida
• - Alexandra, Împărăteasa
• - Împărăteasa Elena
• - Cneaghina Fevronia
• - Împărăteasa Ana
• -  Împărăteasa Irina
• - Prinţesa Casdoas
• - Nana, Împărăteasa Georgiei
• - Teodora, Împărăteasa lui Iustinian
• - Împărăteasa Teofana

(include CD audio)

Sofia, fetiţa care ştie să pună lumina pe pânză de tablouri, a moştenit acest talent de la bunicul ei, iconarul. Într-un peisaj aproape sălbatic, neschimbat de secole, pe culmea Doloşmanului, la graniţa dintre Dunăre şi mare, copila află multe taine, nu doar despre tinereţea şi viaţa bunicului ei, ci şi despre ce înseamnă pictarea de icoane şi despre de negrăit frumoasa, tainica şi minunata relaţie a omului cu Dumnezeu şi cu sfinţii.

Aceasta carte am cunoscut-o in anul 1944.  Aveam, pe atunci, cincisprezece ani.  Ea mi-a fost de mare folos, mai cu seama prin tema ei.  Din ea am aflat ca un crestin trebuie sa fie mereu multumit, pentru ca Dumnezeu asa il vrea pe om, sa fie multumit.  Citind aceasta carte, am luat aminte la tema ei, am luat aminte la faptul de a fi multumit si, cu toate ca nu mi-am urmarit multumirea in mod artificial, am avut in vedere totdeauna sa ma multumesc cu ce mi-a randuit Dumnezeu.  Cartea mi-a placut mult atunci cand am citit-o pentru prima data si mi-a parut rau ca n-am regasit-o de-a lungul anilor ce au trecut, desi mereu m-am interesat de ea si am recomandat-o celor cu care am venit in legatura.

Arhimandritul Teofil Paraian

In lumea in care traim, copiii sunt din ce in ce mai dependenti de televizor, calculator, sau tableta si tot mai putin prezenti in natura.  Ocupati, parintii se multumesc sa-i uite in fata unui ecran...  Rezultatul?  Copii care nu se mai bucura la vederea unei randunele, sau a unui copac in floare, care nu mai fac diferenta intre grau si o iarba oarecare, intr-o lume care nu mai pretuieste natura si nu mai stie convietui cu ea, distrugand-o.

Telul acestei carti este acela de a contribui, cat de putin, la renasterea convietuirii firesti cu natura, la sadirea, in inimile copiilor, a dragostei de locul unde s-au nascut si a respectului fata de intelepciunea poporului din care se trag.

(include CD audio)

Sofia, fetiţa care ştie să pună lumina pe pânză de tablouri, a moştenit acest talent de la bunicul ei, iconarul. Într-un peisaj aproape sălbatic, neschimbat de secole, pe culmea Doloşmanului, la graniţa dintre Dunăre şi mare, copila află multe taine, nu doar despre tinereţea şi viaţa bunicului ei, ci şi despre ce înseamnă pictarea de icoane şi despre de negrăit frumoasa, tainica şi minunata relaţie a omului cu Dumnezeu şi cu sfinţii.

Între o bunică severă şi o mămică tristă, tânăra Jane Victoria duce o viaţă cenuşie şi monotonă, intr-un cartier al oraşului Toronto, pe o stradă care poartă, în mod ironic, numele de Strada Veseliei, deşi, după părerea micuţei domnişoare (şi nu doar ei!), e una dintre cele mai triste străzi din oraş.

Ironizată mereu, iubită prea puţin, apărată încă şi mai puţin de singura fiinţă care o îndrăgeşte - Mama (căreia îi lipseşte curajul de a o înfrunta pe Bunică), Jane Victoria e stângace, timidă, interiorizată şi foarte nefericită.

Asta, până în ziua în care e invitată să-şi petreacă vacanţa de vară pe Insula Prinţului Eduard, împreună cu un tată pe care nu îl cunoaşte şi pe care, până atunci, îl credea mort.

Pregătită să-l deteste, va ajunge, dimpotrivă, în foarte scurtă vreme, să-l iubească din tot sufletul! Ce se întâmplase, oare, între părinţii ei, pentru ca Mama să îl părăsească pe Tată, când amândoi sunt atât de minunaţi şi pur şi simplu, făcuţi unul pentru celălalt? Mătuşa Irene şi Bunica Kennedy or fi având vreo urmă de vină, în despărţirea lor?

La toate aceste întrebări şi la multe altele, Jane va reuşi să găsească răspuns. Şi va descoperi că, uneori, visele se întâlnesc cu realitatea.

Pe nesimţite, aproape fără să ştie când, curajoasa Jane va câştiga pariul cu fericirea!

— Editorul

O dragoste frăţească adâncă şi puternică, despre care nici măcar Sergiu nu ştia până atunci că o poartă în inimă, se dezvăluie cu prilejul unei certe dintre el şi sora lui mai mică, Diana. Să ştiţi că nu am tras cu urechea! S-au certat cam tare, iar eu am auzit. Ia să vedem, acum, se împacă?...

Și îngerașul îi zâmbi, luminos, pisicii. De căldura surâsului său, pisicuța începu să toarcă. Era prima oară că o făcea, de când i se îmbolnăvise stăpâna. Pentru că, de fapt, era prima dată când cineva îi dăruia iubire, de atunci. I-ar fi plăcut să-i dăruiască și ea ceva. Dar ce poate să dea o pisică, unui înger? Tot numai dragoste... Înaintă, timid, printre muguri și flori, și se cuibări lângă el. Îngerașul o înveli cu aripa stângă. Micuței îi era bine, 44îi era cald și nu-i mai era frică. Deloc, deloc. În depărtare, pădurile începeau să izvorască albastru. Nu peste multă vreme, copiii aveau să fie chemați în case, la cină, iar prunii, să rămână singuri, pe uliți, să se uite pe după porți și garduri.

„Am întâlnit‑o pe Mădălina Andreescu într‑o zi frumoasă, de vară (cred că aşa spun toţi cei care o cunosc pe Mădălina, chiar dacă ziua în care au văzut‑o prima oară a fost una de mijloc de decembrie, zi cu nămeţi îngheţaţi, sub aspră răsuflare de viscol). Are fata asta, în toată fiinţa ei, un zâmbet văratic, un zâmbet răsărit de acolo, de unde trebuie că s‑a sădit rădăcina tuturor verilor terestre. Şi te învăluie în el, când te întâlneşte, te îmbracă în el, pur şi simplu, iar tu nu ai cum să nu te crezi în luna lui iulie şi nu ai cum să nu te simţi cel mai important om de pe faţa pământului, în clipa aceea, de VARĂ. Nu am ştiut, atunci, dar m‑am bucurat, mult, acum, să văd că şi‑a eternizat zâmbetul într‑o carte! O carte în care am descoperit‑o pe Mădălina, toată numai suflet, însufleţind cuvinte, într‑un fel în care numai un om cu adevărat talentat o poate face.Pe apele paginilor acestei cărţi, Mădălina rememorează zile din viaţa ei sau din viaţa celor dragi, de acum sau de mai demult; ni se confesează, „se iartă, se vindecă“, „se înţelege mai bine pe ea“ şi ne înţelege mai bine pe noi, ceilalţi. Însă, mai ales, ne ajută să ne înţelegem, să ne iertăm şi să ne vindecăm, la rându‑ne, de dureri pe care, poate, noi le‑am tăcut şi pe care le regăsim, povestite de ea, cu blândeţe şi lumină.Mulţumesc, Mădălina, pentru zâmbetul tău!”Brândușa Vrânceanu