Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Romanul pe care îl È›ii în mână, iubite cititor, a fost scris de condeiul expresiv al veÈ™nic pomenitului monah Gherasim, în lume profesorul universitar Stelianos Papadopoulos. Este unul dintre textele literare pe care le-am găsit în biroul lui după plecarea la Domnul, pe care le-a È›inut ascunse È™i nu le-a publicat niciodată. Nu se È™tie de ce. Poate că unele din personajele descrise, care i-au povestit întâmplările, n-au vrut să fie publicate înainte de moartea lor. O povestire simplă, încântătoare È™i atrăgătoare, ce are ca erou principal un mic refugiat infirm din Asia Mică, al cărui sfârÈ™it depăÈ™eÈ™te orice morală omenească.

Îl văzu pe Panaiotakis într-un È›inut frumos. Cu aceleaÈ™i trăsături urâte, doar că acum părea foarte frumos È™i chipeÈ™. Avea o blândeÈ›e care putea domestici È™i lupii, È™i È™acalii, È™i oamenii. Panaiotakis zâmbea È™i îmbrăÈ›iÈ™a pe toată lumea È™i pe tanti Maria. Se apropie de ea fără să calce pe pământ. Îl purta un mic nor luminos. Se opri în văzduh È™i îi spuse cu blândeÈ›e negrăită: „ÎÈ›i mulÈ›umesc pentru pomenire, tanti Maria, îÈ›i mulÈ›umesc foarte mult!”.

Tulburarea È™i bucuria o umplură pe tanti Maria, de parcă ar fi atins-o însuÈ™i Dumnezeu cu mâna Lui. Însă nu apucă să facă nimic, să se miÈ™te, să vorbească, să se dezmetecească, È™i Panaiotakis păru că pleacă. Se pierdu doar pentru o clipă È™i tanti Maria văzu că apare ceva nemaivăzut, un car minunat È™i îmbrăcat în lumină. La orizont se ivi un nor uriaÈ™, foarte alb, luminos ca aurul curat. Lumina lui era foarte puternică, dar nu te orbea. Doar te înfăÈ™ura È™i te simÈ›eai È™i tu luminos, strălucitor, plin de iubire… Norul uriaÈ™ se rostogolea cu viteză, dar tu îl vedeai mult timp cum trece. Și în el avea carul. Carul era tras de patru cai albi È™i înaripaÈ›i. Cai atât de bălani È™i de mândri nu mai fuseseră văzuÈ›i. Zburau de nu atingeau pământul È™i aveau ceva din ceea ce au îngerii: putere, frumuseÈ›e, miÈ™care suplă. În potcoavele lor strălucea aurul, hamurile È™i curelele… toate din aur È™i argint. Iar pe ei, presărate din loc în loc, franjuri aurii care fluturau pe cerul strălucitor. Trupurile lor puternice È™i lucioase sfâÈ™iau norul, iar picioarele lor îndoite tăiau atmosfera È™i străbăteau spaÈ›iul. Dacă e să vorbim È™i despre carul pe care-l trăgeau caii, acesta nu poate fi descris. DepăÈ™ea hotarele frumuseÈ›ii È™i strălucirii. Ce bogăÈ›ie, ce strălucire, ce puf pe scaune…! Scări din aur, È™iruri de mărgăritare de jur-împrejur, care străluceau È™i orbeau universul. O bucurie a ochilor, o beÈ›ie nespusă, pe care nici n-o poÈ›i visa… Un asemenea car minunat trecea prin faÈ›a ei. Iar în mijloc… da, în mijlocul lui era Panaiotakis! Divinul È™i blândul Panaiotakis! Tanti Maria nu se înÈ™ela. Panaiotakis stătea în mijlocul carului. Avea È™i cocoaÈ™a, È™i umflătura din piept. Dar nu arătau urât. Strălucea întru totul, râdea cu totul, iubea cu totul. Lumina ieÈ™ea din chipul, din trupul, din picioarele lui, de peste tot… dar nu orbea, după cum nici priveliÈ™tea lui nu orbea. Venea È™i se întindea deasupra ta È™i deveneai bucurie, lumină, iubire, precum Panaiotakis. Aflată în această stare, tanti Maria putu È™opti:

— Tu eÈ™ti, Panaiotakis?

Și auzi blând:

— Da, tanti Maria, eu, pribeagul!

— Dar cum de le ai pe toate acestea? îl întrebă ea.

Iar pribeagul îi răspunse tandru:

— E, nu fi mirată… È™i jos, pe pământ, deseori aÈ™a eram, dar voi acolo nu mă vedeaÈ›i…

Scopul vieţii creştine este de a-L dobândi pe Duhul Sfânt, de a fi în comuniune constantă cu Dumnezeu, de a cunoaşte şi de a face voia lui Dum[1]nezeu. Dacă nu există nicio dorinţă în acest sens, atunci viaţa, din punct de vedere creştin, este lipsită de scop, fără sens şi pustie. Dar, pentru a dobândi Duhul Sfânt, trebuie să ne curăţim inima de patimi şi, mai ales, de mândrie – mama tuturor patimilor şi a păcatelor. Chiar şi cea mai mică umbră de mărire de sine este inacceptabilă, iar cea mai subtilă formă de iubire de sine devine un obstacol în calea sălăşlu[1]irii Duhului lui Dumnezeu în inima omului. Cel mai mic afront adus unei alte persoane este considerat un păcat împotriva iubirii, împotriva chipului lui Dumnezeu din om. Acest păcat este de[1]osebit de respingător pentru Duhul Sfânt şi Îl înde[1]părtează. Ni se cere să luptăm necontenit şi înverşu[1]nat împotriva păcatului care sălăşluieşte atât în noi, cât şi în afara noastră. Este nevoie de nevoinţă şi de cumpătare statornică, astfel încât să ne fie mai uşor să dezrădăcinăm patimile şi păcatele din inimă şi să sădim în ea seminţele virtuţilor creştine.

Sufletul este o particica din Dumnezeu in noi, este vasul Duhului Sfant.  Prin suflet, Dumnezeu este mereu prezent in noi, si El, Tatal nostru Ceresc, e astfel mereu cu noi, intrucat locuieste in sufletul nostru.  Fiind creat nemuritor si insufletit de Dumnezeu (tot la creatie), prin insuflarea Duhului in el, a capatat menirea de a deveni templul nefacut de mana al Duhului lui Dumnezeu, locul permanentei Lui salasluiri in noi.  Si, daca omul il sfinteste prin Sfantul Botez si nu il murdareste prin pacatele lui de zi cu zi, Duhul lui Dumnezeu este mereu prezent in el si el devine templu al lui Dumnezeu.  Acel templu nefacut de mana al lui Dumnezeu, caruia ii este harazit sa traiasca vesnic, cuprinzandu-L in sine pe Dumnezeu.

Sufletul nostru nu are pret.  Domnul Iisus Hristos odata l-a pus oarecum in balanta, comparandu-l cu toate bogatiile si valorile globului pamantesc si a spus ca aceste bogatii sunt nimic in comparatie cu sufletul.  „Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde?”

Dumnezeu i-a dat sufletului nemurire, i-a dat ratiune, care absoarbe in sine o multime nenumarata de cunostinte.  I-a dat libertatea duhului, pe nimeni nu obliga cu forta sa mearga dupa El, ci doar ni Se adreseaza prin aceasta chemare; doar ne cheama.

Devino tu! Hristos n-a cerut perfecţiunea, ci autenticitatea noastră. Perfecţiunea nu aparţine acestei lumi, nici omului, ci doar lui Dumnezeu. Omul nu poate fi perfect pentru că este zidit şi muritor. Orice strădanie de a ne întâlni în lumea aceasta cu perfecţiunea conduce la nevroză. Purtăm în noi moartea, dar suntem însetaţi de veşnicie. Trăim pe pământ fiindu-ne dor de cer. Nu ne împăcăm cu moartea, pentru că am fost plăsmuiţi pentru nemurire. Să scăpăm deci de stresul perfecţiunii nevrotice. Să fugim de învinovăţirea toxică ce ne face mereu incapabili şi inutili. Să îmbrăţişăm ceea ce „suntem” şi ceea ce cu adevărat putem să „devenim”. Fiindcă doar un om care trăieşte cu recunoştinţă în prezent poate clădi un viitor minunat. Perfecţiunea nu este o izbândă omenească, nici o realitate a prezentei etape a vieţii. Atunci când Hristos ne spune să devenim desăvârşiţi, după cum desăvârşit este Dumnezeu, nu se referă la desăvârşirea noastră, pentru că aceasta nu poate exista într-o lume marcată de timp şi moarte. De fapt ne cheamă să participăm la desăvârşirea lui Dumnezeu. O izbândă care se realizează de fiecare dată când alegem iubirea, mulţumirea şi lumina. Să încetăm a lupta cu fricile şi vinovăţiile, cu stresul „trăirii perfecte”, care este înspumat ca o mare sălbatică în mintea noastră şi caută să ne ducă la naufragiu.   Da, putem deveni cei pentru care am fost creaţi, putem deveni ceea ce Hristos ne-a arătat prin toată viaţa şi prezenţa Lui. Putem trece de la moarte la viaţă, atunci când ne asumăm costul şi responsabilitatea crucii noastre. Adică a alegerilor şi consecinţelor lor.Pentru a mă întâlni cu lumina în mine, pentru a trece de la moarte la viaţă, trebuie să mă lepăd de minciună. Trebuie să dau jos măştile şi rolurile din teatrul umbrelor şi iluziilor. Să dobândesc cunoaşterea faptului că această realitate pe care o numim viaţă nu este adevărul lucrurilor şi persoanelor. Trebuie să încetez a mă identifica absolut cu ceea ce privesc, pentru că nu este adevărul absolut a ceea ce există. Să nu mă identific cu ceea ce fac întrucât nu sunt eu, ci un rol în ansamblul iluziilor. Să nu mă identific cu ceea ce gândesc sau simt, fiindcă nu sunt eu, ci ceilalţi, ceea ce-mi este îngăduit şi ce nu, legile şi interdicţiile lor, optica lor în ceea ce numim viaţă.

Prezentul volum, ajuns repede după apariţie un titlu clasic în domeniu, cuprinde istoria Bisericii născute în timpurile apostolice la răsărit de Imperiul Roman. Aproape necunoscută în creştinismul apusean, Biserica Siro-Orientală a traversat cele două milenii de creştinism ajungând până în zilele noastre, printre puţinii ei reprezentanţi cunoscuţi în afara graniţelor sale numărându-se Sfinţii Efrem Sirul şi Isaac Sirul.

Cartea lui Raymond le Coz urmăreşte meandrele pe care le-a parcurs istoria teologică, monahală, liturgică, didactică şi culturală a creştinilor din fostul Imperiu Persan, ajunşi succesiv sub stăpânire arabă, mongolă, otomană. Nu sunt trecute cu vederea nici influenţele pe care creştinismul siriac le-a exercitat asupra culturii arabe şi nici rolul creştinilor în formarea elitei intelectuale şi a literaturii ştiinţifice arabe, care, prin traducerile latineşti din Evul Mediu, va înrâuri simţitor cultura, teologia şi ştiinţa europeană.

Prezentarea situaţiei bisericeşti actuale a creştinilor sirieni completează în mod fericit această istorie, permiţând cititorului român să-şi formeze o imagine generală şi bogată în detalii asupra unui univers creştin apostolic, păstrător şi mărturisitor al învăţăturii Bisericii primare.

Este un adevăr dureros faptul că cei mai mulÈ›i dintre creÈ™tinii ortodocÈ™i nu mai È™tiu de ce sunt creÈ™tini, dar mai ales, de ce tocmai ortodocÈ™i. Ei nu mai È™tiu ce învăÈ›ătură are Biserica Ortodoxă, de care aparÈ›in È™i ai cărei membri sunt. De asemenea, nu mai È™tiu în ce cred, în calitate de creÈ™tini ortodocÈ™i. Chiar dacă ar È™ti să spună pe de rost Crezul, totuÈ™i, ei nu mai È™tiu ce rostesc È™i ce transmit articolele din Crez. AceÈ™tia pot fi întrebaÈ›i: „De ce eÈ™ti creÈ™tin ortodox, È™i nu catolic sau protestant sau anglican?”, È™i nu È™tiu ce să răspundă. Cel mai la îndemână răspuns pe care îl dau este următorul: „Pentru că m-am născut ortodox. Pentru că aÈ™a m-am pomenit din moÈ™i-strămoÈ™i, să fiu ortodox”. Adică spune că este după tradiÈ›ie ortodox – „aÈ™a m-am pomenit” –, însă nu este creÈ™tin ortodox prin conÈ™tiinÈ›ă È™i cunoaÈ™tere. Spune că este ortodox, dar nu se poate justifica, nu poate să explice È™i să spună cum È™i de ce este creÈ™tin ortodox, È™i nu catolic sau protestant.

Această carte, iubite cititorule, a fost scrisă cu scopul de a ne arăta care este credinÈ›a creÈ™tin-ortodoxă a Bisericii noastre, pe care o avem È™i o mărturisim cu toÈ›ii din tot sufletul. Ea a fost scrisă pentru a ne ajuta să înÈ›elegem, pe cât este cu putinÈ›ă pe fiecare dintre noi, în ce credem mai exact, în calitate de ortodocÈ™i, È™i de ce credem ceva, È™i nu altceva. A fost scrisă pentru a ne explica, a ni se prezenta È™i expune, într-un mod viu, credinÈ›a noastră, pentru a deveni, cu ajutorul harului dumnezeiesc, creÈ™tini ortodocÈ™i prin conÈ™tiinÈ›ă, astfel încât să È™tim È™i să putem spune de ce suntem creÈ™tini ortodocÈ™i.