Sfantul Grigorie din Nazianz, pe care Biserica l-a numit si-l traieste ca pe „Teologul" prin excelenta, a fost indragit de cititori pentru ca el insusi a iubit mult pe Dumnezeu si pe oameni. Inca si mai mult: a fost iubit pentru ca a suferit foarte mult pentru adevar si pentru ca Dumnezeu, din acest motiv, i-a daruit iluminari. L-a luminat in asa fel mintea incat a reusit sa vorbeasca cu mare autoritate si cu mare putere despre adevar si despre realitatea dumnezeiasca. (Stelianos Papodopoulos)

Potrivit negreselnicei credinte a crestinilor, pe care ne-au lasat-o ca pe o sfanta mostenire, marturisesc si recunosc, cred intr-un singur Dumnezeu Tatal atottiitorul, Dumnezeu Parintele, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfant; ma inchin si preamaresc un singur Dumnezeu in trei persoane! Mai recunosc si unirea lui Dumnezeu in trup, iar ca mama a lui Dumnezeu pe cea care L-a nascut dupa trup, Sfanta Maria. Primesc si pe Sfintii Apostoli, pe prooroci, pe mucenici, la fel si in ruga adresata lui Dumnezeu, eu le cer ca prin ei, adica prin mijlocirea lor, Dumnezeu, prietenul oamenilor, sa-mi fie ajutor si sa fie o rasplata care sa-mi fie acordata pentru pacatele mele. Iata pentru ce cinstesc si preamaresc in chip deosbit trasaturile sfintelor icoane, pentru ca ele n-au fost transmise, de Sfintii Apostoli, ca ele n-au fot oprite si ca sunt chiar reprezentate in toate Bisericile noastre!

Fragment dintr-o epistola trimisa de Sfantul Vasile lui Iulian Apostatul

După părerea mea, Sfântul Nicolae Velimirovici este ultimul mare proroc al creștinătății și dacă noi nu vom da ascultare sfaturilor și avertismentelor sale, vom avea soarta pe care o are poporul sârb, în această fărâmițare în care se află acum. Pentru că ceea ce spune acest sfânt poporului sârb este valabil pentru toate popoarele ortodoxe. Atunci când nu se mai mărturisește credința și nu este cine să apere valorile credinței, acea credință este moartă, după cum moartă va fi și soarta acelui popor.

Arhimandrit Iustin Pârvu

Prima editie a cartii a aparut in 2007 cu titlul Prin fereastra temniței

În Biserica Ortodoxă Română, această carte de cult, Molitfelnicul, tradusă parțial încă din secolul al XVI-lea, a contribuit, alături de alte tipărituri și manuscrise liturgice, la întărirea solidarității dintre românii ortodocși despărțiți atunci prin granițe politice artificiale și, în pofida tuturor dificultăților istorice, i-a ajutat să păstreze unitatea de credință și de neam, cultivând limba, credința și cultura poporului român. Astfel, în anul 1681, la Iași, Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei tipărea în românește Molitvălnicul de-nțăles, iar în 1689, la Alba Iulia, Mitropolitul Varlaam al Transilvaniei tipărea o altă traducere a acestei cărți liturgice. Sfântul Ierarh Antim Ivireanul tipărea la Râmnic, în 1706, Evhologhionul, ce cuprindea și Sfintele Liturghii. De atunci, biruința definitivă a limbii române în cult a fost consfințită prin tipărirea constantă a acestei foarte necesare cărți liturgice, în diverse ediții cu un conținut variat.

Cu timpul, Molitfelnicul și-a îmbogățit cuprinsul, întrucât Biserica răspunde cerințelor pastorale ale timpului prezent, prin alcătuirea de noi rugăciuni și rânduieli aprobate de Sfântul Sinod, menite să binecuvinteze toate aspectele vieții creștine. Consecventă principiului de a păstra unitatea dogmatică, liturgică și canonică împreună cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, Patriarhia Română a îmbogățit treptat conținutul acestei cărți de cult, nu atât prin creații proprii, cât mai ales prin traducerea, din limbile greacă și slavonă, a unor noi slujbe și rânduieli solicitate de preoți și credincioși în contextul apariției unor noi realități cultural-sociale.

Ediția de față a Molitfelnicului beneficiază de o nouă împărțire a conținutului, îndeosebi în a doua parte a sa, unde rugăciunile și rânduielile au fost grupate pe secțiuni cu subtitluri sugestive, pentru a fi mai repede identificate de utilizatori. Au fost adăugate o serie de rugăciuni și slujbe noi, pentru binecuvântarea familiei, a unor instituții și profesii, a căilor și mijloacelor de transport, dar și rugăciuni diversificate pentru bolnavi, pentru cei ce se luptă cu patimile și pentru cei întemnițați. Alte rânduieli, prezente deja în edițiile anterioare, au fost îmbogățite în conținut. De asemenea, a fost actualizat limbajul unora dintre slujbe, evitându-se atât arhaismele ieșite din uz, cât și neologismele incompatibile cu exprimarea liturgică. În plus, au fost diortosite unele texte din punct de vedere gramatical și al topicii. Totodată, au fost introduse indicații de tipic ori au fost corectate și completate cele existente, pentru o săvârșire cât mai corectă și responsabilă a Sfintelor Taine și ierurgii, dar și pentru a se evita inovațiile individualiste și improvizațiile arbitrare, care slăbesc unitatea vieții Bisericii.

Psaltirea tradusa si comentata in Muntele Athos reprezintă o nouă traducere a psalmilor, realizată de un grup de monahi români din țară și din Muntele Athos, asociați Colegiului Ortodox Noul Studion. Pentru facilitarea lecturii liturgice și receptarea textului atât în rugăciunea particulară, cât și în cea comună a Bisericii, editorii au încercat să păstreze structura și lexicul traducerilor anterioare, dând prioritate fidelității față de textul Septuagintei, folosit de Apostoli și de toți Părinții răsăriteni. Astfel, au fost eliminate expresiile sau pasajele împrumutate din textul Masoretic, introduse în versiunile românești după 1936, ceea ce a dus, inevitabil, și la operarea unor mici modificări ale sintaxei sau ale unor cuvinte, întotdeauna în concordanță cu tradiția exegetică patristică.

Scoliile de la sfârșitul cărții, pe lângă scurtele analize lămuritoare ale unor termeni biblici, cuprind citate din surse patristice , fie limpezind pasajele dificile, fie justificând parafraza impusă uneori de acestea, astfel încât cititorul să aibă un prin contact cu înțelegerea Psalmilor de către Sfinții Părinți.

Ediţia a II-a cartonata revizuită şi completată

(lipsa text)

Centru mistic, dogmatic si liturgic al Ortodoxiei ecumenice, „gradina a Maicii Domnului”, citadela monahismului si spiritualitatii ortodoxe, Sfantul Munte al Athosului n-a incetat de peste o mie de ani sa fascineze si sa intrige.  Din acest spatiu spiritual vine si aceasta carte de „dialoguri” duhovnicesti.  Locul agorei Atenei antice de la poalele Acropolei il iau „agorele” monastice de la poalele Athosului, „dialogurile” avand drept obiect al „apologiei” nu „filozofia”, ci „filocalia”, nu barbatul drept al cetatii, ci omul sfant al lui Dumnezeu Cel Sfant.

Impletind fericit spontaneitatea evenimentului consemnat (nu regizat) si patosul liric al confesiunii cu incandescenta experientei mistice si rigoarea demonstratiei teologice, Dialogurile la Athos datorate monahului Teoclit Dionisiatul, cea mai prolifica personalitate teologica a Athosului contemporan, alcatuiesc o veritabila „suma” a traditiei spirituale ortodoxe in intreaga ei profunzime si sublimitate.  Pledand cu patos si radicalism in favoarea maximalismului ascetic, a verticalismului contemplatiei, a introversiunii si personalismului autenticului etos ortodox, ele destrama in termeni implacabili iluziile, platitudinea si inconsistenta „crestinismului” „modern” secularizat al epocii noastre. 

Jurnalul cu Petre Tutea, al invataturii prin invecinare, ajuns acum la editia a treia, poate servi si drept indemn la asumarea functiei paideice a credintei.  Raportul fundemantal pentru accesul la esenta, cel dintre maestru si ucenic, caraterizeaza trasatura filocalica a teologiei ortodoxe.  Intr-o epoca in care dimensiunea comunicationala este rupta de cea comunitara, in care profunzmea este asimilata confuziei si facilul sclipitorului, Tutea este un model stilistic.  Mai mult: apologetic.  Cu toate ingredientele de rigoare: de la meditatia biblica la judecata de valoare exprimata uneori in termeni plastici, socanti de-a dreptul.