Sfantul Grigorie din Nazianz, pe care Biserica l-a numit si-l traieste ca pe „Teologul" prin excelenta, a fost indragit de cititori pentru ca el insusi a iubit mult pe Dumnezeu si pe oameni. Inca si mai mult: a fost iubit pentru ca a suferit foarte mult pentru adevar si pentru ca Dumnezeu, din acest motiv, i-a daruit iluminari. L-a luminat in asa fel mintea incat a reusit sa vorbeasca cu mare autoritate si cu mare putere despre adevar si despre realitatea dumnezeiasca. (Stelianos Papodopoulos)

Potrivit negreselnicei credinte a crestinilor, pe care ne-au lasat-o ca pe o sfanta mostenire, marturisesc si recunosc, cred intr-un singur Dumnezeu Tatal atottiitorul, Dumnezeu Parintele, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfant; ma inchin si preamaresc un singur Dumnezeu in trei persoane! Mai recunosc si unirea lui Dumnezeu in trup, iar ca mama a lui Dumnezeu pe cea care L-a nascut dupa trup, Sfanta Maria. Primesc si pe Sfintii Apostoli, pe prooroci, pe mucenici, la fel si in ruga adresata lui Dumnezeu, eu le cer ca prin ei, adica prin mijlocirea lor, Dumnezeu, prietenul oamenilor, sa-mi fie ajutor si sa fie o rasplata care sa-mi fie acordata pentru pacatele mele. Iata pentru ce cinstesc si preamaresc in chip deosbit trasaturile sfintelor icoane, pentru ca ele n-au fost transmise, de Sfintii Apostoli, ca ele n-au fot oprite si ca sunt chiar reprezentate in toate Bisericile noastre!

Fragment dintr-o epistola trimisa de Sfantul Vasile lui Iulian Apostatul

După părerea mea, Sfântul Nicolae Velimirovici este ultimul mare proroc al creștinătății și dacă noi nu vom da ascultare sfaturilor și avertismentelor sale, vom avea soarta pe care o are poporul sârb, în această fărâmițare în care se află acum. Pentru că ceea ce spune acest sfânt poporului sârb este valabil pentru toate popoarele ortodoxe. Atunci când nu se mai mărturisește credința și nu este cine să apere valorile credinței, acea credință este moartă, după cum moartă va fi și soarta acelui popor.

Arhimandrit Iustin Pârvu

Prima editie a cartii a aparut in 2007 cu titlul Prin fereastra temniței

Asemenea Sfantului Pavel pe drumul Damascului, Mitropolitul Antonie L-a in­talnit pe Hristos, Care i S-a aratat, de Care nu se va mai desparti niciodata si a Carui prezenta va fi mereu gata sa ne-o impartaseasca si noua.  Avea darul de a se adresa omului zilelor noastre intr-un limbaj limpede, usor de inteles si intotdeauna de o mare profunzime.  Prin cuvantul sau, credinta crestina, asemenea unui far in intuneric, devenea luminoasa, vie, scotand la iveala cai date prea adesea uitarii.

Mitropolitul Antonie ne arata cum poti fi aruncat incolo si incoace de furtunile existentei si totusi sa‑L pastrezi in sinea ta pe Dumnezeu Care Se afla la temeiul oricarei existente si Care nu te va parasi niciodata.  El ne infatiseaza chipul adevaratului pastor, bine ancorat in viata epocii sale, preocupat sa‑i invete pe oameni cum se poate trai credinta crestina in orice fel de situatie, in orice conditii de existenta.

O treapta de capatâi în pregatirea primirii Sfintei Euharistii este Sfânta Spovedanie, poarta de taina prin care ne înfatisam înaintea Mântuitorului Hristos asa cum suntem, avându-l ca martor pe duhovnic, preot al Dumnezeului Celui Preaînalt si mijlocitor pentru noi înaintea Sa.
Pacatul dintru început al stramosilor i-a facut pe acestia sa uite de Domnul si sa zideasca în mintea si în inima lor o lume pe care ei socoteau ca este – macar si pentru un rastimp – în afara privirii vesnice si atotcuprinzatoare a lui Dumnezeu. Aceasta orbire sufleteasca o purtam cu totii, pâna azi, iar începutul tamaduirii sta în puterile noastre. Este un act de curaj, însa aceasta stradanie nu este desavârsita de la prima marturisire constienta. Sfânta Spovedanie este un urcus prin care omul intra pe calea ce duce la împartasirea cu Trupul Domnului Hristos, Care, venind El Insusi întru noi, ne arata lucruri pe care înainte de a primi lumina Sfintei Impartasanii nu le puteam deosebi în sufletul nostru. Astfel, primirea Euharistiei ne ajuta sa Intelegem din propriile miscari launtrice ca Lumina lui Hristos nu are nici o partasie cu întunericul. In felul acesta începe sa se faca simtita tot mai mult prezenta lui Dumnezeu în viata si în sufletele noastre. Nu zadarnic, însasi rânduiala Spovedaniei îndeamna preotul sa-i spuna aceste cuvinte pline de trezvie si adevar celui care vrea sa se marturiseasca:
„Iata, fiule, Hristos sta nevazut, primind marturisirea ta cea cu umilinta. Deci nu te rusina, nici te teme ca sa ascunzi de mine vreun pacat, ci fara sfiala spune toate câte ai facut, ca sa iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iata si sfânta Lui icoana înaintea noastra este. Si eu sunt numai un martor, ca sa marturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, sa stii ca toate pacatele îndoit le vei avea; ia seama dar, de vreme ce ai venit la doctor, sa nu te întorci nevindecat”.
Carticica de fata îsi doreste sa le vina în întâmpinare celor care îsi îndreapta pasii catre Taina Sfintei Spovedanii, punând înainte un îndrumar pentru Spovedanie alcatuit de Fericitul Gheorghe Zavorâtul din Zadonsk (1789-†1836), barbat de mare nevointa, recunoscut pentru puterea si discernamântul sau launtric de catre toti marii stareti si Sfinti rusi ai veacului al XIX-lea.

Vlădica Danilo nu a fost făcător de minuni, făcătoare de minuni a fost însă puterea Dragostei lui. El era un simplu rugător, dar un rugător ale cărui rugăciuni ştiau să ajungă la Dumnezeu, iar Dumnezeu nu-şi dezamăgea slujitorul credincios. Lucrarea rugăciunilor Vlădicăi izvora din profunzimea credinţei sale şi forţa dragostei sale faţă de Făcătorul şi Părintele său, faţă de Făcătorul şi Părintele celor pentru care se ruga. 
Deseori îl surprindeam pe Vlădica stând îngenunchiat într’una din bisericile Patriarhiei din Peci, punând omoforul său pe capul vreunui credincios care avea trebuinţă de rugăciunea lui şi care credea în puterea acesteia. Vlădica se ruga cu toată fiinţa. La început rostea cuvintele rugăciunii rar şi în şoaptă, iar apoi continua să se roage în gând. Erau momentele când lacrimile, asemenea mărgăritarelor sufletului său, se vărsau din ochii lui. 
Monahia Makaria Obradovici 

Marele Constantineste, prin excelenta, o personalitate politica si religioasa a intregii lumi crestine, cel care a stabilit continutul istoriei universale intr-un mod unic, nu cu criterii depasite, ci cu criteriii contemporane, pentru a pune in valoare marea lui viziune.  Fara aceasta viziune, nici Europa nu ar fi avut parte de o mostenire anume, si nici lumea nu ar fi avut o asemenea stralucire crescanda in ceea ce priveste mesajul crestin despre Dumnezeu, despre om si despre lume. 

Problema contemporanilor Mantuitorului - ca si a contemporanilor nostri - nu era aceea ca nu-L puteau recunoaste pe Hristos, ci aceea ca nu voiau sa-L recunoasca!

Simturile fizice slujesc si se supun - asa cum le-a randuit Creatorul - persoanei - subiect al acestora. Adica, ochii vad si urechile aud, iar mintea intelege ceea ce vrea posesorul lor. Potrivnicia este una din caderile frecvente ale omului pana astazi. Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos vorbeste in pilde, pentru a nu le violenta starea lor de indaratnicie, pentru a nu le tulbura indarjirea inimii. Oricum, chiar daca le-ar vorbi deschis, nu s-ar schimba nimic. Omul necredincios, datorita pacatelor, are o mare problema! Neputinta de a se deschide cu pocainta si credinta lui Dumnezeu.