Profesorul Constantin I. Stan pune la dispozitia cititorilor o sinteza istorica despre originile si avatarurile cumplitului experiment numit "reeducare", al carui trist apogeu l-a constituit "fenomenul Pitesti" (1949-1951), dar care s-a prelungit pana la lichidarea temnitelor politice din Romania, cunoscand o ultima faza la Aiud (1960-1964). E o carte terifianta despre cea mai grea cruce purtata vreodata de marturisitorii neamului romanesc. 

…părintele Gheorghe Calciu a rostit cele Şapte cuvinte către tineri avînd puterea cu care Sfîntul Ioan Botezătorul a strigat în pustie.

Părintele Calciu a făcut auzite aceste predici în pustia României comuniste, iar consecinţele imediate ale afirmării Adevărului au fost, în ceea ce l-a privit, foarte aproape de cele suferite de Înainte-Mergătorul.

Părintele Calciu a mers la închisoare mai mult de 5 ani pentru aceste cuvinte şi pentru Cuvînt, dar în închisoare Cuvîntul i-a salvat viaţa în două rînduri, cînd a fost pe marginea morţii. Şi după ieşirea din închisoare, unde în întreaga sa viaţă a stat vreo 21 ani, i-a dăruit ani lungi, cu o limpezime spirituală păstrată pînă la sfîrşit.

Iar cele Şapte cuvinte către tineri au devenit, încă de la început, cele mai citite, ascultate, povestite şi repovestite predici rostite în limba română.

În lumea modernă şi, prin excelenţă, în lumea contemporană oamenii nu mai sînt interesaţi de predici. În mai toate limbile, oamenii de azi dau o conotaţie peiorativă expresiei "a ţine predici" şi o asociază cu propriul refuz superior.

În România lucrurile stau la fel. Cîndva, românul zicea şugubăţ că trebuie "să faci ce zice popa, iar nu ce face popa", dar de o bună bucată de timp românul a intrat şi el în rîndul lumii şi nu vrea să mai ia seama nici măcar la "ce zice popa".

Acolo unde nu a fost comunism, orgoliul omului autonom a făcut aproape totul, dar la noi comunismul a fost elementul cu rolul cel mai important în îndepărtarea omului de cuvîntul preotului. În vremea comunismului, "omul nou" avea vîrîtă în cap ideea că dogma e o prostie şi că religia e opiumul popoarelor.

Auto-cenzura funcţiona în cazul preoţilor încă şi mai eficient decît la alţi vorbitori în public, pentru că preoţii ştiau că erau sever monitorizaţi de Securitate, după ce între 1947 şi 1964 ei fuseseră "categoria socio-profesională" care dăduse cea mai mare proporţie de condamnaţi politic din România.

Apoi e cert că nu e uşor lucru să predici, iar riscul de a te pierde, ca predicator, în formalism şi banalitate, este mare. Aşa se face că, din cauze endogene şi exogene preoţimii, în România anilor ’70 devenise deja un loc comun că predica este o chestie "popească", iar prin asta se înţelegea ceva în cel mai bun caz searbăd şi şablonard, dacă nu cumva ceva complet eronat atît în formă, cît şi în fond.

Într-o astfel de lume, părintele Gheorghe Calciu a rostit nişte predici care au interesat în cel mai înalt grad – uneori chiar au îngrozit – pe foarte mulţi, din cele mai diferite categorii: prieteni şi duşmani, credincioşi şi atei, români şi străini.

Au fost difuzate în repetate rînduri la posturile de radio de limbă română din străinătate, au fost publicate mai întîi în germană, înainte de a fi tiparite în română, au fost traduse în engleză şi tipărite în America mult înainte de a ajunge el acolo. Eugen Ionescu a scris despre ele în Le Monde, iar Mircea Eliade către "Religious New Service".

"Succesul" imediat al acestor predici are de-a face cu cîteva aspecte ale lor remarcabile: un aspect al îndrăznelii întru Hristos, un aspect afirmativ teologic şi un aspect al adecvării la trebuinţele unor oameni care boleau duhovniceşte pe neştiute şi care, în consecinţă, trăiau trupeşte într-un ritm lent şi chinuitor.

Îndrăzneala celor Şapte cuvinte către tineri a fost percepută de unii mai mult ca o revoltă anticomunistă. Niciodată după instaurarea comunismului în România nu se mai vorbise în ţară public şi răspicat, despre cît de potrivnic lui Hristos şi rînduielii Lui este marxismul aplicat (şi, din păcate, nimeni nu a mai făcut-o nici după aceea, pînă în 1989).

Pentru orînduirea comunistă şi pentru cei care o slujeau, lucruri mult mai mărunte erau considerate periculoase. De pildă, un informator al Securităţii l-a "turnat" pe părintele Calciu pentru că, venit în biblioteca seminarului să facă o slujbă de sfinţire, a refuzat, în prezenţa mai multor persoane, să stropească rafturile cu cărţi de filosofie marxistă, iar Securitatea a declanşat în secret o anchetă în care au fost audiaţi toţi cei care fuseseră de faţă.

Or, predicile din Postul Paştelui lui 1978 au fost percepute de autorităţile lumeşti şi bisericeşti exclusiv ca acte de opoziţie anticomunistă. Aspectul anticomunist a fost supralicitat nu doar de Securitate, dar şi de anticomunişti. De pildă, de postul de radio Europa Liberă, care a difuzat predicile în mai multe rînduri, pînă prin 1986.

Dar, în realitate, extraordinara îndrăzneală anticomunistă a părintelui Calciu era un accesoriu contextual al unei îndrăzneli superioare, o îndrăzneală spirituală, predată explicit de Hristos: "Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33).

Părintele Calciu nu era anticomunist pentru că ar fi fost liberal, democrat sau capitalist, sau pentru că nu ar fi putut "suporta" comunismul. Lucrarea lui a fost numai o re-acţiune, adică o replică stringent necesară la acţiunea comunismului, care era una anti-hristică, pentru că "cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte" (Matei 12, 30).

Deşi părintele Calciu nu a fost în primul rînd în opoziţie faţă de comunism, ci în consens cu Hristos, este evident că el a fost cel mai însemnat dintre toţi – destul de puţinii – oponenţi ai regimului comunist şi a avut poziţia cea mai proeminentă, coerentă şi cavaleresc consecventă. Iar acest lucru va trebui consemnat nu doar de istoria bisericească.

Sub aspect teologic, predicile părintelui Calciu sînt corecte, însă nu sînt capete de operă teologică, în sens scolastic, adică nu fac demonstraţii ample şi nu descîlcesc teorii complicate. Miza nu era aceasta [4]. Părintele Calciu face afirmaţii teologice adresate mai degrabă în duh decît în literă, pentru că "litera ucide, iar duhul face viu" (II Corinteni 3, 6).

Sînt afirmări limpezi şi consistente, într-o splendidă limbă română, ale unor adevăruri teologice care erau ţinute pe atunci, din felurite motive, sub obroc bisericesc.

Stilistic, predicile sînt evidente modele omiletice, care ar trebui studiate sistematic în şcolile teologice pentru concizia, consistenţa şi frumuseţea lor, dar mai ales cu observarea căldurii inimii predicatorului şi a armoniei dintre cuvîntul şi actul preoţesc jertfelnic.

Cel de-al treilea aspect este cel care explică în cea mai mare măsură enorma reverberaţie cuvintelor părintelui Calciu. România era sub acţiunea distructivă a comunismului. Se distrugeau biserici şi mănăstiri. Biserica era subminată cu o forţă brută din afară şi cu una rafinată dinlăuntru. Intuiţia firească a omului pentru bine şi frumos era pervertită în fel şi chip (cu diverse metode anti-educative, care îşi arată deplina izbîndă abia astăzi).

Poate că cei care acţionau în acest fel, unii dintre ei slugi oarbe, nu realizau care era efectul cel mai grozav al acţiunilor lor. Dar adevărul este că cel mai rău nu era rezultatul dărîmării unor ziduri, deşi era vorba de distrugeri inestimabile. Şi nici măcar rezultatul obţinerii unei populaţii formate în majoritate din indivizi schilodiţi spiritual, deviaţi cultural şi înstrăinaţi de frumoasele tradiţii ale neamului lor, deşi aceasta era o crimă împotriva umanităţii. Ci rezultatul cel mai distrugător, dizolvant, al acestor acţiuni malefice era cel de pierdere a legăturii omului cu Creatorul său, de dezrădăcinare din lumea Sa.

Părintele Calciu şi-a rostit predicile pentru recuperarea unei dimensiuni civice în conştiinţa comunităţii ecleziale şi, mai ales, întru restaurarea relaţiei personale a omului cu Hristos. Posibilitatea acestei restauraţii era vestea cea bună care a vibrat esenţial în cele şapte cuvinte adresate de părintele Calciu. Iar jertfa personală a predicatorului, precum şi, după putere, a unora dintre tinerii săi prieteni, au temeluit lucrarea sa. Şi Hristos Însuşi a fost Cel Care a lucrat tainic în cuvintele acelea şi le-a făcut atît de cunoscute.

Un intelectual român spunea recent, cu relaxarea unui entomolog care îşi fixează obiectul de studiu în insectar, că românii nu au avut literatură de samizdat [5]. Cu deferent umor caragialian, a adăugat că românii au avut numai "samizdatul mîncării". Dar cele Şapte cuvinte către tineri ale părintelui Gheorghe Calciu sînt un contraexemplu pentru cei ce au înclinaţia să vadă în România comunistă numai samizdatul mîncării şi vitejia de a spune bancuri. Pentru că aceste predici au fost vehiculate cu mijloacele veritabilului samizdat. Eu însumi le-am citit la mijlocul anilor ’80, adică la vreo 6 ani după rostirea lor, dactilografiate cu riscuri enorme, pentru că toate maşinile de scris erau pe atunci înregistrate la miliţie.
Prin urmare, deşi nu pot spăla obrazul ştiutelor slăbiciuni româneşti, aceste cuvinte pornite din Duhul Bisericii au procurat totuşi o fărîmă de demnitate – inclusiv de samizdat – în contraponderea neputinţei obsedantului ultim deceniu de comunism.

După 1989, ca multe alte lucruri, cuvîntul preoţesc a fost şi el eliberat dinăuntru şi din afară. S-au auzit predici şi cuvîntări precum cele ale Mitropolitului Bartolomeu Anania, ale părintelui Constantin Galeriu, ale ieromonahului Rafail Noica sau ale altora, care, cu larga lor respiraţie culturală şi duhovnicească, desfid orice suficienţe şi maliţiozităţi potrivnice "în principiu" omileticii.

Şi totuşi, cele mai citite predici – drept dovadă fiind retipăririle cerute de librari – sînt cele Şapte cuvinte către tineri. Iar dovada este cu atît mai semnificativă cu cît aceste predici nu fac parte, din păcate, din bibliografia recomandată seminariştilor sau studenţilor teologi.

Ce interes mai trezesc astăzi aceste predici cititorilor, în afară de cel documentar? Poate că răspunsul l-a dat ieromonahul Seraphim Rose încă din 1982, cînd, trăind într-o ţară cu care România de azi seamănă destul de mult, scria [6]:
Predicile Postului Mare, adresate iniţial de părintele Gheorghe Calciu elevilor Seminarului Ortodox şi studenţilor din România, sînt la fel de potrivite pentru tinerii Americii şi, în general, ai lumii occidentale. [...] 
La Părintele Calciu, Hristos este cu totul deosebit. El îi chemă pe tinerii a căror inimă este îndurerată, căutătoare şi nemîngîiată şi care ar dobîndi deplina credinţă ortodoxă în Hristos numai de-ar îndrăzni să o facă sau numai de s-ar găsi cineva care să îndrăznească să-L propovăduiască lor şi totodată să-i cheme să se afierosească Domnului şi să primească să apuce pe calea mîntuirii pe care El ne-a dat-o în Biserica Sa.

Vocea Părintelui Calciu nu este doar pentru România. Oare se va găsi vreun tînăr a cărui inimă arzînd de dragoste pentru Hristos şi Biserica Sa în America – sau în oricare alt tărîm unde Ortodoxia a prins rădăcină şi a început a creşte – care să nu fie înduioşat pentru poporul său cînd îl aude pe Părintele Calciu spunînd: "Poporul acesta al nostru este ca un lan copt, care aşteaptă să fie secerat pentru Hristos.", "Să fiţi secerători, să fiţi păstori! Şi, mai ales, rugaţi-vă lui Dumnezeu să dea neamului acestuia secerători buni, care să nu-şi iubească nici părinţii şi nici copiii mai mult decît pe Hristos". "Dacă într-un singur an ar ieşi o mie de preoţi tineri, pătrunşi de duhul jertfelniciei, preoţi aşa cum ne cere Hristos, în mai puţin de un an faţa spirituală a ţării noastre s-ar schimba".

Probabil că e firesc ca în lumea noastră – deşteaptă şi proastă totodată, a-tot-informată fără noimă şi alterată de imaginaţii liber-schimbiste – nouă să ne devină tot mai greu să ne întrebăm, cum o făcea ieromonahul Seraphim Rose, dacă se va găsi vreun tînăr care să nu fie înduioşat pentru poporul său cînd citeşte predicile părintelui Calciu. Mai curînd sîntem tentaţi să ne întrebăm cîţi sau dacă se vor găsi unii să se înduioşeze pentru aşa ceva.

Şi totuşi se întîmplă lucruri mărunte care ne dau peste cap luciditatea curentă. În 2006, cînd înainte de îngropare, trupul părintelui s-a aflat în Biserica Seminarului Teologic din Bucureşti, s-a citit neîntrerupt din Psaltire. Erau persoane care îl cunoscuseră pe părintele Calciu, dar şi elevi de seminar trimişi de dascăli. Destul de mult după miezul nopţii a venit un seminarist de vreo 15 ani, cu chip cuviincios şi maturizat înainte de vreme.

Nu îl cunoscuse pe părintele Calciu decît din multele poveşti ale tatălui său, şi el mort de ceva vreme, care fusese elevul părintelui Calciu la seminar, şi din predicile pe care, desigur, le citise. Aşa încît, atîtea ştiind, acest adolescent, între alţi seminarişti care erau trimişi fără voia lor, ceruse el însuşi să fie rînduit în miez de noapte la citirea Psaltirii.

Or, astfel de lucruri probează că nu sînt obturate de tot canalele mistice prin care se vehiculează kerigmatic, ca la începuturi, veştile cele bune la care poate avea acces orice fel de om care răspunde chemării lui Hristos. 
Pentru că determinante în existenţa părintelui Gheorghe Calciu au fost nu darurile lui intelectuale extraordinare, nu excelenţa culturală, nu talentul oratoric, nu bărbăţia, nu umorul, nici celelalte calităţi de acest fel. Ci acestea au fost guvernate de dragostea sa care nu a căzut niciodată, de vrednicia jertfelnică şi de apropierea harului.

Nu l-am auzit niciodată zicînd: "Lupta cea bună am luptat". Ar fi fost "îndreptăţit"... Dar l-am văzut de multe ori, spre sfîrşit, împreună cu prietenul lui cel mai bun – cei doi prieteni, şi închişi, şi liberi, străbătuseră împreună o viaţă şi trecuseră pe lîngă mai multe morţi – şi i-am auzit adesea rostind tainic într-un glas: Înfrînt nu eşti atunci cînd sîngeri,/ Nici ochii cînd în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrîngeri/ Sînt renunţările la vis.

"Stai in chilie si chilia singura te va invata", spun Sfintii Parinti in "Pateric".  Adevarul cuvantului lor insuflat de Duhul Sfant am incercat sa-l asez spre folosul altora in paginile acestei carti; poate ultima, caci chilia ma invata tot mai mult lucruri care ma privesc doar pe mine.

Autorul

Cartea se adreseaza publicului larg care doreste sa previna cancerul cat si bolnavilor care sunt atinsi de aceasta boala si vor sa foloseasca dietoterapia alaturi de celelalte metode de tratament.

Circa 30% din cancere se datoreaza unei alimentatii gresite. Aceasta inseamna ca tot atatea cancere sunt evitabile daca stim si ne alimentam corect.

Ediția întâi a acestei cărți a apărut la începutul anului 2002 și a marcat încheierea "Anului Paulescu" (2001), când s-au împlinit 70 de ani de la moareta doctorului Nicolae C. Paulescu (1869-1931) și 80 de ani de la descoperirea de către el a insulinei (brevetată de Ministerul Industriei și Comerțului la 10 aprilie 1922, sub denumirea de "pancreină"), propunându-și o introducere lămuritoare și lesne accesibilă în gândirea filosofico-științică a marelui savant, dar și în complexa sa biografie. A doua ediție, revizuită și adaugită, a marcat, în 2009, împlinirea a 140 de ani de la nașterea adevăratului descoperitor al insulinei, iar acastă a treia ediție marchează aniversarea a 150 de ani de la nașterea sa. Volumul reprezintă o premieră, prin faptul că adună la un loc atât scrieri despre N.C. Paulescu, cât și scrieri de N.C. Paulescu, cititorul de astăzi având astfel la îndemână acele texte care acoperă integral concepția filosofico-științifică a autorului, precum și toate indicațiile necesare unei adânciri a studiului operei paulesciene, în măsura în care se va simți tentat să o întreprindă. Răzvan Codrescu

Parintele Gheorghe Calciu este un exemplu atipic de rezistenta anticomunista.  Unii comentatori l-au enumerat printre "disidenti", categorie care, desigur, isi are aura ei.  "Disident" insa este insul care are o alta opinie sau pozitie decat a grupului din care face parte.  Or, Preotul Calciu nu a facut niciodata parte din partidul comunist roman.  Era profesor la Seminarul Teologic din Bucuresti cand s-a facut cunoscut prin Cuvintele catre tineri, in care comunismul era denuntat cu evidenta transparenta, ceea ce, desigur, i-a atras dizgratia si represaliile celor vizati.

Călăuziți de adolescentul Dimitrie, pășim pe firul narativ ce ne conduce, surprinzător, spre Tărâmul de Dincolo. Întâmplările prin care trece Dima, înaripat de dragostea profundă pentru aleasa inimii sale, Marinka, și întrupările Binelui și ale maleficului sunt atât de vii, de sugestive, încât cititorul parcurge febril paginile, iar la capăt – cum se întâmplă cu toate cărțile scrise cu măiestrie – regretă că povestea a ajuns la sfârșit.

Deschizând acest roman al părintelui Alexandru Torik, tinerii vor afla multe lucruri, esențiale, despre credința ortodoxă: cât de folositoare este rugăciunea în situațiile primejdioase, cum ne apără semnul Sfintei Cruci de prezența și de uneltirile duhurilor malefice, cât de important este pentru mântuire să conștientizăm că Dumnezeu ne‑a dăruit un Vestitor, un înger păzitor, care ne poate însoți cu succes spre Raiul cel de necuprins în cuvinte. Învățăm sau ne reamintim că dragostea adevărată are un preț: sacrificiul. Iubim atât cât jertfim – o învățătură binevenită la orice vârstă.

Romanul ne îndeamnă la meditație. Esența sa, sâmburele din care a crescut arborescent întreaga poveste, este învățătura Mântuitorului: acolo unde este comoara noastră, acolo va fi și inima noastră. De noi depinde: ne vom strânge comori, aici, jos, pe pământ sau acolo, în tării, în veșnicie?

Subiectul acestui roman porneste de la o intamplare reala petrecuta intr-un orfelinat din Moldova pe care mi-au povestit-o doi copii de acolo, deveniti personaje in roman.  De copiii din orfelinate ma leaga o poveste de peste treizeci de ani.  La redarea scenelor sensibile m-au ajutat si cei cincisprezece ani de comunicare cu oameni din penitenciare.  A scrie despre cele vazute si traite impreuna cu acesti oameni respinsi am considerat ca este o datorie morala.  E cea mai tulburatoare, poetica, vesela, trista, frumoasa si urata carte a mea.

SAVATIE BASTOVOI

"Pentru ca rugăciunea să fie adevărată și să se înalțe la cer, trebuie să fie dăruită de Dumnezeu, adică să fie o rugăciune a Duhului, să coboare de la Însuși Dumnezeu, să o recunoască Dumnezeu ca pe ceva al Său. Prin adevărata rugăciune omul se umple de Dumnezeu și reușește nu numai simpla unitate a credintei, ci și a vieții ființiale, împreună cu întreaga Biserică. "
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

„Cărţile mari ale omenirii au soarta de a înrâuri cultura şi chiar viaţa istorică, nu numai prin adevărurile lor, ci şi prin felul cum au fost înţelese şi interpretate.” A venit şi rândul generaţiei de azi să fie înrâurită, prin tâlcuirea Părintelui Emilianos, de această capodoperă filocalică şi de a păstra, cu ajutorul tâlcuirii, aceeași înțelegere a rugăciunii şi aceeași practicare a ei ca toţi sfinţii cei din veac.

Norul necunoasterii este una dintre cele mai faimoase lucrari ale misticii crestine apusene, aparuta in a doua jumatate a secolului al XIV-lea, in Anglia.

Ghid al rugaciunii contemplative, tradus in mai multe limbi, lucrarea abordeaza calea apofatica de apropiere de Dumnezeu (via negativa in termenii teologiei catolice), aflat – in viziunea autorului – dincolo de un „nor al necunoasterii”, acolo unde mintea discursiva si abilitatile cognitive uzuale isi pierd semnificatia in favoarea unei cunoasteri integratoare, realizata din centrul esential al fiintei. Aceasta experienta nu se obtine aici prin asceza, prin izolarea de lume sau prin efort intelectual, ci, asa cum spune un psiholog modern, printr-o „sinteza dintre iubire si vointa”.

Desi a circulat in randul contemplativilor vremii, textul a fost publicat abia in 1871.

Autorul ei este necunoscut, se presupune ca apartine mediului monastic englez al vremii, posibil din ordinul cartuzian. Sursa sa de inspiratie precede cu aproximativ 900 de ani aparitia „Norului”, lucrarea noastra fiind asociata curentului
crestin neoplatonician, coborand de la pseudo-Dionisie Areopagitul.

*

„Asadar, sa nu faci altceva decat sa vrei sa te ostenesti in aceasta lucrare pana cand vei simti ca doresti sa o faci. Pentru ca, atunci cand vei purcede la aceasta, nu vei afla decat un intuneric, ca si cum ar fi un nor de necunoastere, ceva ce nu stii ce este, in afara de faptul ca simti in vointa ta o intentie goala ce tinde spre Dumnezeu. Acest intuneric si acest nor sunt, orice ai face, intre tine si Dumnezeul tau, impiedicandu‑te sa‑L vezi limpede prin lumina intelegerii in cugetul tau ori sa‑L simti prin dulceata iubirii in inima ta.

Asa ca pregateste‑te sa ramai in acest intuneric pe cat de mult vei putea, neincetat strigand dupa Cel pe care‑L iubesti. Iar, daca este sa‑L simti ori sa‑L vezi, atat pe cat ne este cu putinta in aceasta viata, trebuie ca aceasta sa se petreaca intotdeauna in acest intuneric. Si, daca te vei stradui asiduu dupa cum iti si cer, ma‑ncred in mila Lui pana aici.” (Extras din Capitolul III)



„Prin urmare, sileste-te fara sovaire cu acest nimic si cu acest nicaieri si lasa-ti afara toate simturile tale trupesti impreuna cu lucrarile lor, caci adevarat iti spun, lucrarea contemplatiei nu poate fi inteleasa de ele.” (Extras din Capitolul LXX)



„Si, precum acest cuvant simplu «foc» impunge mai tare si strapunge mai iute urechile ascultatorilor, tot asa face si un simplu cuvant de o singura silaba cand nu este doar rostit sau gandit, ci si inteles in mod tainic in adancimea duhului, care este totuna cu inaltimea, caci in cele duhovnicesti toate sunt una, inaltimea si adancimea, lungimea si largimea. […] de aceea este scris ca rugaciunea scurta strapunge cerul.” (Extras din Capitolul XXXVII)

"Harule dumnezeiesc, care în şase zile ai făcut în chip suprabun întreaga lume şi ai sfinţit-o pe cea de-a şaptea, să nu îngădui ca noi să rătăcim în ceva cu mintea, nici să nu ţintim săgeata cuvântului afară de scopul Scripturii, ci cu Duhul cu care istoriseşte marele Moise, slujitorul Tău, luminează şi smerenia noastră să spună în siguranţă tainele harului Tău, spre slava Ta şi zidirea noastră, a tuturor, care ne dedicăm faptelor bune şi care ne odihnim în cele bineplăcute Ţie."

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru