Dor de pustie, dor de cer

Dor de pustie, dor de cer

Reeditarea volumului de versuri alese din scrierile Sf. Ioan de la Neamt (Hozevitul).

Editura: Editura Doxologia
Format: 14,5 x 20 cm
Numar de pagini: 0


Status: momentan indisponibil
Pret: 10.50 LEI   
Momentan indisponibil


Scrieti o recenzie

Nume:
Email:
Mesajul:
Apreciere:



Cod de verificare:
  Trimite comentariul


(Nu exista recenzii la aceasta carte. Fiti primul care scrie o recenzie!)


Carti similare

    • Este o antologie de istorisiri, evocări, cuvinte de duh, sfaturi duhovniceşti, întrebări şi răspunsuri, apoftegme şi minuni patristice din viaţa Bisericii, în 328 de pagini. Lucrarea vorbeşte despre virtuţile omeneşti care înalţă pe oameni la Dumnezeu, despre războiul necontenit al omului cu duhurile răutăţii şi despre prezenţa lucrătoare şi iubitoare a lui Dumnezeu în viaţa trăitorilor de Duh Sfânt din istoria Bisericii timpurii, cu deosebire Părinţii egipteni. 
      Antologia patristică are şi un cuvânt-înainte folositor de către suflete, scris de părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Mănăstirea „Sfânta Maria“ - Techirghiol, care recomandă cartea şi exprimă axiomatic douăsprezece îndemnuri şi cugetări despre viaţa creştină, necesare credicioşilor din vremea noastră. 
      Citind această carte, intrăm în atmosfera de har a veacurilor sfinte, în care iubirea de Dumnezeu şi părăsirea acestei lumi erau începuturile unui drum minunat în raiul interior, acolo unde Dumnezeu-Cuvântul vorbeşte cu oamenii şi le dăruieşte Trupul Său euharistic în Sfânta Liturghie. E o lume a însingurării sfinte şi a vorbirii cu lumea întreagă prin rugăciune, a smereniei şi slavei răstignite a pustiei, o lume de virtuţi şi de cădere, de întoarcere la esenţe, dar mai ales o lume a căutării sincere, a uceniciei în har şi a simţirii lui Dumnezeu. 

      "Istorii cu tâlc: Ce este tăcerea şi ce folos am de la dânsa? 
      Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: 
      - Avvo, ce este tăcerea şi ce folos am de la dânsa? Iar bătrânul i-a răspuns: 
      - Fiule, tăcerea este aceasta: a şedea singur în chilie cu înţelepciune şi cu frica lui Dumnezeu, ferindu-ţi inima de gânduri şi cugete necuvioase. O tăcere ca aceea naşte alte bunătăţi şi-l păzeşte pe călugăr de săgeţile cele aprinse ale vrăjmaşului şi nu-l lasă să fie rănit de ele. O, linişte fără de gâlceava, scară cerească! O, fără de grijă, maica umilinţei! O, fără de grijă, luminătoarea sufletului! O, tăcere vorbitoare cu îngerii! O, tăcere, strălucitoarea inimii! O, linişte fără gâlceava, născătoare a toate bunătăţile, întărirea postirii, frâul limbii, înfrânarea pântecelui! O, linişte, îndemnarea rugăciunii şi a citirii Sfintelor Scripturi! O, tăcere îngrijorătoare numai pentru ale tale şi totdeauna cu Hristos vorbitoare şi neîncetat văzător a morţii înaintea ochilor săi şi păzitoarea luminii celei nestinse! Pe aceea, cine o păzeşte neîncetat cântă zicând: gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea, că Ţie se cuvine lauda şi slava, în veci, amin!

Volume apartinand de la aceeasi editura

    • Cartea Profetului Isaia este scrierea vechitestamentară cea mai iubită, apreciată şi cel mai frecvent citată, atât în Noul Testament, cât şi în operele Sfinţilor Părinţi. Fericitul Ieronim spunea în prologul comentariului său că Isaia este mai degrabă evanghelist şi apostol decât profet, întrucât nici o altă scriere profetică nu propovăduieşte limpede atât de multe taine despre Hristos şi despre Biserică precum această carte: activitatea Sf. Ioan Botezătorul, naşterea Domnului din Fecioară, minunile Sale, patimile, moartea şi Învierea Sa, precum şi chemarea neamurilor la credinţa în Mântuitorul. 

      Comentariul la Isaia se deosebeşte de majoritatea scrierilor exegetice ale Sfântului Ioan Gură de Aur prin faptul că nu este scris în formă omiletică, ci ca o analiză sistematică, verset cu verset a textului. Între puţinele scrieri exegetice în această formă s-ar mai putea menţiona: Comentariu la Iov, recent tradus în limba română, şi Comentariu la Epistola către Galateni. Stilul comentariului este simplu, clar, precis, metodic, fără digresiuni morale, fără introduceri sau formule trinitare finale, fără atenţionări directe adresate publicului, fără nimic ce ţine de stilul oral, omiletic. 

      Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Isaia este una dintre cele mai remarcabile capodopere exegetice vechi-testamentare, deosebindu-se de toate celelalte comentarii patristice prin trasăturile specifice scrierilor sale: subtilitatea, profunzimea şi logica ideilor susţinute, cursivitatea, eleganţa şi frumuseţea stilului, discernământul, prudenţa şi dragostea cu care alege bucatele potrivite pentru ospăţul duhovnicesc al cititorilor săi, maturitatea şi înălţimea duhovnicească a învăţăturilor, care sunt la fel de vii şi de mişcătoare pentru orice fiu al Bisericii din toate timpurile. 

      Traducerea textului de faţă a fost efectuată după ediţia critică Sources Chrétiennes, no. 304, Jean Chrysostome, Commentaire sur Isaïe, texte critique et notes par J. Dumontier, Les Éditions du CERF, Paris, 1983. 


      Omiliile despre Ozia au ca punct de pornire exegeza viziunii de la începutul capitolului al 6-lea din profeţia lui Isaia, în special Is. 6, 1-3, pe care o regăsim tâlcuită şi în comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la primele opt capitole din Isaia. Comparând cele două texte, se pot sesiza numeroase asemănări între ele în ce priveşte conţinutul şi învăţăturile pe care le mărturiseşte Sfântul, precum şi deosebiri, mai ales stilistice, legate de accentul care se pune pe anumite aspecte. 

      Comentariul la Isaia este scris într-o manieră ştiinţifică, menit a fi o lucrare exegetică destinată lecturii, pe când omiliile la Ozia au un caracter oral, aparţinând genului omiletic. Omiliile la Ozia prezintă îndemnuri către public, apostrofări, referiri la viaţa de zi cu zi şi ample divagaţii polemice şi morale. Comentariul la Isaia, dimpotrivă, are un stil direct, scurt, concis şi mult mai elevat. 

      Problemele dogmatice, dezbătute pe larg în comentariu, sunt sugerate doar în treacăt în omilii. Astfel, dacă în comentariu Sfântul demonstrează limpede, cu numeroase argumente scripturistice, că în capitolul al şaselea Profetul Isaia a văzut doar ceea ce se putea vedea prin pogorământ, nicidecum însăşi firea lui Dumnezeu – care nu poate fi cunoscută deplin nici de oameni nici de îngeri –, în omilie se limitează doar la a îndeamna pe credincioşi să nu fie curioşi cu privire la modul în care Profetul Isaia spune că L-a văzut pe Domnul. În comentariu, Sfântul identifică lămurit „tronul”, „şederea” lui Dumnezeu, poziţia serafimilor ca antropomorfisme cu semnificaţie simbolică, pe când în omilii abia menţionează că nu trebuie să socotim că acele puteri netrupeşti ar arăta în realitate cu picioare şi aripi cum le descrie profetul. În comentariu, tripla invocare a sfinţeniei lui Dumnezeu de către serafimi este explicată în sens trinitar, pe când în omilii accentul cade pe faptul că de la venirea Mântuitorului au fost învredniciţi şi oamenii să cânte acest imn al sfinţilor îngeri care stau mereu în preajma tronului lui Dumnezeu, şi că este necesar ca înaintea jertfelnicului să ne asemănăm în trăire şi evlavie cu serafimii. Comentariul analizează textul scripturistic inclusiv din punct de vedere filologic: de ce sunt utilizate anumite timpuri verbale, ce semnifică în limba ebraică anumiţi termeni sau nume mai relevante, pe când în omilii Sfântul se străduieşte să nu aglomereze memoria ascultătorilor cu prea multe date istorice sau ştiinţifice, căutând să facă discursul cât mai captivant prin jocul de imagini surprinse, îndemnuri morale şi un limbaj cât mai pe înţeles omului simplu. În comentariu, Sfântul Ioan evită tâlcuirea alegorică a cărbunelui de pe jertfelnic precum şi a altor numeroase alegorii, cel mult menţionându-le ca pe lucruri binecunoscute ascultătorilor de la alţi tâlcuitori, cu care este sau nu de acord, insistând mai ales pe înţelegerea literar-istorică a textului, pe când în omilii pune accent chiar pe semnificaţia tipologică şi liturgică a tronului, a jertfelnicului, a cărbunelui de pe jertfelnic, îndemnând credincioşii să se pregătească pentru apropierea de Sfintele Taine cu tot atâta teamă şi bucurie pe cât au văzut, cu ajutorul Profetului Isaia, că au şi serafimii. 

      Ingrid Bauer

    • Atat in scrierile Sfantului Siluan, cat si in cele ale Parintelui Sofronie teologia principiului ipostatic este infatisata in mod catafatic, desi continutul ei este necuprins si negrait.  La amandoi predomina acelasi element pozitiv, caci amandoi vorbesc despre un Dumnezeu cunoscut si iubit, ale Carui lumina si prezenta se salasluiesc in inima omului in chip simtit.  Dumnezeu il umple pe om cu harul Duhului Sfant intr-un mod personal si unic.  Fiecare om este o persoana, un purtator al principiului ipostatic, pentru ca este zidit dupa chipul si asemanarea Ipostasului Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu.  Omul si-a primit principiul ipostatic prin porunca plasmuitoare a lui Dumnezeu.  Fiind zidit dupa chipul si asemanarea Facatorului sau, el vine in lume purtand in sine un principiu care, precum in Fiinta dumnezeiasca, la fel si in fiinta omeneasca, nu este nicidecum un principiu limitativ, ci unul care poate sa se dezvolte si sa se desavarseasca, pana ce se umple de plinatatea fiintei divino-umane.  Numai Dumnezeu poseda principiul originar al Fiintei, iar centrul Fiintei Sale, principiul Ei cel mai launtric, este Persoana-Ipostasul, care reprezinta temelia a tot ce fiinteaza.  La randul sau, omul, fiind chipul lui Dumnezeu, se naste in aceasta viata potential ca persoana-ipostas.  Inlauntrul sau sunt tainuite adancuri: el are puterea de a impreuna-lucra cu Ziditorul sau pentru a asimila si vesnic a purta in sine viata cea nefacuta a Dumnezeirii.  Principiul ipostatic se dezvolta si se desavarseste in om prin lupta de a reinnoi inlauntrul sau chipul dumnezeiesc si de a redobandi starea fireasca a liberei sale determinari de sine.  Acest principiu constituie un dar cu care Dumnezeu inzestreaza faptura zidita si intelegatoare, invrednicindu-l pe om sa devina cu adevarat stapan pe propria-i fire.  Principiul ipostatic devine lucrator si se reinnoieste in om atunci cand acesta primeste cercetarea luminii nezidite, care purcede de la Dumnezeul personal si Cel fara de inceput.

      Arhimandrit Zaharia Zaharou

watch series