Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Taina mortii si viata de dincolo de mormant l-au preocupat intotdeauna pe om.  Apostolul Pavel ne descopera ca „este randuit oamenilor ca o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecata” (Evrei 9, 27).  Moartea este despartirea sufletului de trup si este ceva inevitabil pentru fiecare om.  Iar evenimentele care preced sau care succed aceasta despartire sunt misterioase si de nedescris.

Moartea nu este un eveniment firesc pentru om, si de aceea omul n-o poate accepta, tocmai fiindca moartea n-a provenit de la Dumnezeu.  Moartea este rezultatul, consecinta pacatului lui Adam si al Evei.  Daca omul n-ar fi pacatuit, n-ar fi imparatit pe pamant moartea, care este cel mai mare vrajmas al omului.  Insa prin Hristos cel Inviat, „vrajmasul cel din urma care va fi nimicit este moartea” (I Corinteni 15, 26) si pentru om, dar si pentru intreaga creatie.

Tinta vietii crestine, dupa cum spune avva Moise, este dobandirea Imparatiei cerurilor, a vietii vesnice, care se izbuteste prin curatirea inimii, caci doar „cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).  De aceea trebuie sa traim viata sacramentala si ascetica a Bisericii, adica sa acceptam metoda tamaduitoare pe care ne-o ofera Biserica pentru curatirea inimii.

Deodată simţi că ameţeşte, că-şi iese din minţi… Un val de căldură îi năvăli în vene. Îi cuprinse inima. Cele două imagini îi jucau prin faţa ochilor. Coasta lui Iisus, care se deschidea pentru a-i mângâia pe copiii aflaţi pe moarte, şi coasta lui, omenească, neînsemnată, de lut, care dacă s-ar fi deschis i-ar fi dat viaţă unui copil aflat pe moarte.

Gândurile i s-au oprit. Nu suportau să meargă mai departe. Nu cutezau. Valuri de căldură îi străbăteau trupul. Inima îi bătea neregulat. Lacrimile i se revărsau pe faţă.

„Doamne… Doamne!”

Era Joia Mare. Dumnezeu Se răstignea. Îl lua cu el în grădina Ghetsimani. Pe el. Îl alesese să ia o parte din durerea Lui. Să-şi deschidă şi el coasta, ca să izvorască viaţă.

Nu mai suporta. Gândurile îl năpădeau iarăşi. Aceste asemănări îl înnebuneau.

„Doamne”, Îi strigă cu râvnă. „Doamne! Ia coasta mea rănită ca răsplată. «Că m-am rănit de dragostea Ta».”

Îşi aplecă trupul cu smerenie, ca şi când ar fi căutat să se facă una cu pământul.

„Doamne, primeşte puţina şi mica mea jertfă, mica mea răstignire. Viaţă din Viaţă… Dă viaţă din viaţa mea, Doamne!”





Maria Pastourmadzis lucrează ca filolog în învăţământul gimnazial. A colaborat cu diferite reviste creştine ortodoxe, unde i-au fost publicate multe articole. A scris piese de teatru pentru copii şi adolescenţi, precum şi scenariul filmelor pentru tineret Istoria se rescrie (2014 şi Îngerul mut (2014) pentru manifestări şcolare şi de altă natură. În anul 2011 a devenit larg cunoscută prin romanul ei foarte bine vândut Sfântul, care a fost transpus pe micile ecrane de canalul de televiziune 4E. În anul 2013 a urmat nuvela Cu rugăciunile ei, iar în anul 2014 romanul Dacă nu veneai Tu, care a intrat şi în lista scurtă a premiilor Public. A scris de asemenea best-seller-ul Iubeşte-mă, despre „Sfântul leproşilor” din Spinalonga. De curând a publicat cartea Artistul lui Dumnezeu, din seria pentru copii cu tema generală „Virtuţile”.

Atunci cand vorbim despre judecare, intelegem patima prin care condamnam, defaimam, umilim pe cineva, fie prin cuvintele rostite, fie prin actiunile noastre, fie chiar si numai prin gandurile pe care le avem.  Este de la sine inteles, ca a critica pe cineva prin cuvinte sau prin diferite actiuni este mai de condamnat decat a judeca pe cineva numai prin gand, pentru ca in cel din ultim caz ne rezumam numai la noi insine neimplicandu-i si pe altii.  Acest lucru nu inseamna insa ca, daca avem ganduri rele despre viata si activitatea aproapelui nostru si il condamnam numai in strafundul sufletului nostru, suntem nevinovati.

Prin urmare, daca dorim ca Dumnezeu sa nu ne condamne in Ziua Judecatii, sa nu cadem in greseli mari si sa nu avem parte de multe intamplari neplacute in viata noastra, sa ne ferim din toate puterile noastre de a judeca atat pe aproapele cat mai ales pe slujitorii sfintiti.  Nimic nu ne indeparteaza mai mult de Dumnezeu cat ne indeparteaza dispozitia sufleteasca egoista, credinta ca suntem mai buni decat altii care nu sunt vrednici decat de jignire si de defaimare.  Sa nu fim aspri in judecatile noastre, ca sa nu fim judecati pentru faptele noastre de catre Dumnezeu in acelasi mod, adica cu asprime, in Ziua Judecatii.

Familia este o minune imposibil de explicat, desi se fac o multime de incercari in acest sens. Ganditi-va: doi oameni necunoscuti, straini unul celuilalt, absolut diferiti – barbat si femeie – se intalnesc, comunica o vreme oarecare, apoi incep sa traiasca impreuna, sa doarma impreuna, sa nasca copii, sa isi zica „noi” si sa simta inrudire uneori mai apropiata chiar decat cu rudele de sange. La un moment dat le este greu chiar sa-si imagineze ca au trait candva unul fara celalalt. Cum se intampla asta? De ce? E mai simplu sa intelegi si sa explici de ce oamenii nu traiesc impreuna, se despart sau nu leaga in general nicio relatie. Aici totul este logic si legic. Insa iubirea nu este legica si nici logica, ea este suprafireasca... Poate pentru ca este darul lui Dumnezeu, omul nu poate sa ii dezlege misterul?

De fiecare dată înainte ca Hristos să vindece pe cineva, îl întreba pe omul respectiv dacă crede. Şi doar dacă acela credea făcea minunea Lui. Evanghelia spune că în locurile Sale natale, la Nazaret, Hristos nu putea face minuni, fiindcă locuitorii de acolo Îl cunoşteau de mic copil şi nu credeau în El. Şi se mira de necredinţa lor (Marcu 6, 6). Vedeţi deci că condiţia necesară pentru ca omul să primească harul şi să scape de boală este credinţa. De ce? Pentru că de fiecare dată când se întâmplă o minune lucrează Sfântul Duh şi pentru ca omul să primească Duhul Sfânt e nevoie de inimă deschisă, şi inima este deschisă de credinţă. După cum pentru captarea undelor radio e nevoie neapărat de antenă, la fel şi pentru primirea harului dumnezeiesc este nevoie de o inimă curată şi plină de credinţă. Domnul nu impune nimănui harul Său. Domnul cere credinţă, nădejde şi dragoste, şi doar atunci dă harul Lui, când inima omului, prin credinţă, se deschide în faţa Sa. Acest lucru este mare taină şi această taină se petrecea de fiecare dată când Hristos făcea minuni. Domnul le spunea ucenicilor Lui: Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 16). Acest lucru este foarte important. Vedeţi, doar cel ce crede se va mântui, pe când cel ce nu crede va fi osândit.

Singurul mijloc adevărat pentru dobândirea bunăstării noastre în viaţa aceasta şi în cea viitoare este concentrarea permanentă a atenţiei noastre în lăuntrul nostru asupra propriei noastre conştiinţe, asupra gândurilor, vorbelor şi faptelor noastre spre a le cumpăni fără părtinire. Acest mijloc ne dezvăluie rătăcirile noastre în viaţă şi ne arată singura cale către mântuire. Calea aceasta este lăsarea totală a întregii noastre fiinţe, a noastră înşine cu toate împrejurările vieţii noastre, în voia lui Dumnezeu. Ca emblemă pentru această orientare a noastră către Dumnezeu să ne fie planta floarea-soarelui (iliotropion), ea să fie totdeauna înaintea ochilor noştri.

Floarea-soarelui este floarea care se îndreaptă tot timpul către soare, şi dimineaţa, şi în miezul zilei şi seara nu numai în zilele luminoase, ci şi în cele întunecate. Naturii acestei flori trebuie să îi urmeze voia omenească, îndreptându-se către Dumnezeu şi voia Lui dumnezeiască ceas de ceas nu numai în zilele luminoase ale vieţii sale, ci şi în cele întunecate, adică în zilele grele ale vieţii. Sfinţenia întregii vieţi omeneşti, după cugetarea unui teolog înţelept, alcătuieşte desăvârşirea întregii vieţi creştineşti şi unirea în persoana creştinului a tuturor virtuţilor celor săvârşite după putere, ce se întrunesc, ca într-un centru, în acordul voii noastre cu voia lui Dumnezeu.