L - Editura Evanghelismos

(lipsa text)

Istoria unui locas inchinat lui Dumnezeu incepe inainte ca el sa existe fizic. Incepe cu istoria oamenilor care l-au ridicat. Iar acestia, la randul lor, ii poarta in adancul fiintei lor pe toti cei care i-au format si i-au pregatit pentru astfel de lucrari sfinte. Si in Cazul Chiliei "Intrarea Maicii Domnului in Biserica", din Schitul Lacu, acest fapt se adevereste pe deplin. Asezamantul, refacut din temelie prin osteneala Parintelui Pimen Vlad si a obstii sale, este lucrarea lui Dumnezeu si a Sfintei Sale Maici, prin sprijinul direct al multor credinciosi binefacatori.

Minunea Sfintei Lumini de la Ierusalim, care se savarseste in fiecare an in cadrul unei ceremonii speciale a ortodocsilor in amiaza Sambetei celei Mari, se afla in ultima vreme in atentia oamenilor de stiinta, dat fiind faptul ca s-au formulat, chiar si din partea clericilor si teologilor, puncte de vedere care neaga caracterul ei suprafiresc. Adica neaga evenimentul marturisit si trait de veacuri pana astazi, al venirii minunate din Cer a Sfintei si necreatei Lumini, care aprinde candela stinsa de pe Sfantul Mormant, fara interventia omeneasca. Din aceasta candela, in continuare, patriarhul grec-ortodox aprinde patru manunchiuri a cate 33 de lumanari fiecare si imparte Sfanta Lumina credinciosilor care asteapta in biserica. Odata cu aprinderea minunata a candelei de pe Sfantul Mormant se aprind si alte candele si manunchiuri de lumanari ale inchinatorilor.

Pastrator cu scumpatate si lucrator al traditiei noastre patristice, Staretul Iosif n-a incetat vreodata lucrarea inalta a pocaintei, potrivit terminologiei Parintilor nostri. Asezand faptuirea drept temelie a contemplatiei, Staretul a strabatut calea vietii duhovnicesti cu multa suferinta, urcand toate treptele scarii duhovnicesti. Si astfel, cu ajutorul Harului, ajungand purtator de Dumnezeu si minte indumnezeita, ne-a daruit intr-o forma innoita, noua, celor de azi, care suntem mult insetati si lipsiti de invatatura, toata traditia Parintilor celor de demult. Staretul, dupa ce a strabatut acelasi drum si a facut aceeasi calatorie purtatoare de cruce ca si cei din vechime, impartasindu-ne experientele sale, ne da posibilitatea si noua, celor de azi, sa fim urmasi si continuatori ai Sfintilor nostri Parinti. Monahul Iosif Vatopedinul

Acest roman, ce se bazeaza pe un caz real, infatiseaza lupta cu necazurile vietii si cu sine insasi a unei tinere femei. Dupa trei casatorii esuate, pierderea unui copil inca din pantece, o perioada de lupta cu alcoolismul si o alta petrecuta dupa gratiile inchisorii, Constantina Stefanou isi gaseste implinirea, cu ajutorul lui Dumnezeu, in daruirea de sine, dedicandu-se ajutorarii oamenilor sarmani si bolnavi din Africa. Mesajul ce strabate discret, dar ferm dintre randurile cartii este acela ca adevarata implinire si biruinta tuturor piedicilor poate fi aflata numai in Izvorul Vietii, Care este Hristos.

De la inceputul si pana la sfarsitul cartii, dragostea, ca un soare stralucitor imprastie norii grei de pe insula durerii, rasadeste flori in ghivece si in curti, matura, pregateste supe si creme dulci pentru bolnavi, spala si leaga rani, organizeaza sarbatori, aprinde lumina, daruieste speranta si optimism, se roaga. Si la sfarsit, dragostea descopera si aduce in insula Spinalonca binecuvantatul medicament care vindeca bolnavii, si care se intorc la casele lor.

Preotia universala isi are radacinile in preotia generala a intregului popor ales, asa cum apare ea in Vechiul Testament, si rolul ei este acela de a potenta in constiinta umanitatii transcendenta divina absoluta, ca forma de combatere a idolatriei istorice, pregatind aparitia Bisericii. Preotia speciala, in schimb, sau "preotia apostolica", isi are radacinile in paradigme precise ale Vechiului Testament si a fost menita sa exprime imanenta (coborarea) reala a lui Dumnezeu in lume si in istorie si sa faca astfel posibila experienta intalnirii adevarate a umanitatii cu sfintenia vietii interne a lui Dumnezeu Insusi in cadrul Bisericii. Raportarea celor doua "preotii" la functionalitatea lor diferita si complementara poate constitui un punct de pornire cu adevarat realist in cadrul efortului ecumenic de apropiere intre confesiuni in speranta atingerii idealului "unitatii vizibile a Bisericilor". Este ceea ce a incercat sa arate autorul in paginile acestei carți. Atat "ecumenistii" cat si "antiecumenistii" ignora ratiunile biblice, teologice si metafizice ale acestei distinctii fundamentale dintre cele doua preoții. Este motivul major pentru care cele doua "partide" nu au intre ele un dialog real si pentru care nu este posibila inca "unirea Bisericilor". Cartea de fata tocmai acest lucru si-a propus: sa dezvaluie aceste "ratiuni" ca baza pentru o "unire" adevarata in viitor.

Acestia sunt cei ce, zi si noapte, pe Domnul nostru Iisus Hristos Il contempla, pe El Il respira si cu al Sau nume inimile lor se indulcesc. Cu ei ne laudam si de intelepciunea lor dumnezeiasca ne desfatam, cu care au fost impodobiti, iar nu cu cea lumeasca, a incepatorilor veacului acestuia, cea lepadata si socotita nebuna de Dumnezeu. Acea intelepciune prin care - dupa spusele Cuvantatorului de Dumnezeu - cei neinsemnati au fost slaviti si cei necinstiti au fost cinstiti, care, printr-un singur cuvant au biruit intelepciunea cea lumeasca. Caci intelepciunea cea mare este viata slavita si despatimita pentru Dumnezeu, Cel ce este Preacurat si Sfant. Aceasta este, de fapt, singura jertfa pe care o cere de la noiIntelepciunea care spune putine cuvinte despre virtute, dar indeamna mai mult prin fapte spre lucrare; al careia cuvant vrednic de credinta se intareste prin traire.

Inaintea celui cu chip si nevinovatie ingereasca, a vrednicei slugi a Domnului nostru, Pantelimon care prin nestramutata credinta s-a invrednicit a sta alaturi de scaunul nemuritorului Imparat, ridicam rugaciunile noastre si cerem sa ne asculte durerile si cu puterea ce-i este data de la Dumnezeu, ca un doctor fara-de-arginti, sa ne cerceteze degraba si sa inlature de la noi bolile sufletesti si trupesti, ca izbaviti cu platosa bunatatii sale, in tresaltari de bucurie, sa-i cantam: Bucura-te, mare mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Arhimandritul Epifanie Teodoropulos, a trasat o cale scurta si luminoasa pe cerul Bisericii Ortodoxe, iar acum se odihneste aproape de Acela pe Care atat de mult L-a iubit in toata viata sa. Principiul de temelie al Staretului a fost dorinta de a predica Evanghelia in dar, dupa exemplul Sfantului Apostol Pavel, sa slujeasca Biserica fara cea mai mica rasplatire materiala. De aceea in toata viata sa a ramas fara subventie si asigurare, economisindu-si cele de trai, mai ales in primii ani ai slujirii sale preotesti, din corecturile publicatiilor Astir ale Fratilor Papadimitriu. Parintele Epifanie in toata viata sa si-a aruncat grija spre Domnul si filosofia lui cea mai inalta - asa cum o caracteriza - era cererea liturgica: pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam.

Notatie psaltica.

Dupa 1990, din ce in ce mai multi oameni au aflat de pustnicul de la Mitoc si au inceput sa bata la usa modestei sale casute, pentru a primi povata si a se bucura de binecuvantarea lui. Si pe masura ce il ascultau isi dadeau seama de darurile cu care fusese inzestrat de Bunul Dumnezeu. Cati oameni nu au marturisit ca parintele Proclu dadea in mod minunat raspunsuri la intrebari, inainte de a fi rostite? Cati nu au simtit ca sunt diagnosticati si li se da si reteta inainte de a-si marturisi suferinta? Cati nu au simtit darul inainte-vederii prin care parintele, in mod atat de discret descoperea lucrui din viitor? Si mai ales, cati din cei ce au mers la parintele cu sufletul deschis si neiscoditor nu au primit mangaierea sufletesca, pace, nadejde, bucurie? Toti cei care l-au cercetat au primit raspuns dupa nevoile si trbuintele lor si au ramas cu dorul revederii. Nepunand nici un pret pe aceasta viata trecatoare, pe sanatatea sa, se lepada de orice iubire de sine pentru a fi de folos aproapelui. Iar aceasta jertfa nu ramanea fara roade. Oamenii plecau mangaiati si intariti duhovniceste dupa intalnirea cu acest om al iubirii, al milei, si al jertfei. In seara zilei de 28 ianuarie, inconjurat de cativa ucenici, monahi si cunoscuti, parintele a trecut la Domnul. Era un ceas al despartirii pentru noi, nu pentru el. "Spusese candva: Eu o sa mor, dar o sa fiu viu!", aratand ca, prin rugaciune, va fi in continuare alaturi de noi.