Născută în secolul al XIX-lea într-o familie protestantă de nobili germani, Ducesa Elisabeta crește înconjurată de bogăție și slavă. Povățuită de o mamă milostivă și iubitoare, Elisabeta devine una dintre cele mai frumoase și mai înțelepte tinere ale vremii. La nouăsprezece ani se căsătorește cu un Mare Duce rus prin care cunoaște credința ortodoxă. După ce soțul ei este ucis, Elisabeta renunță cu totul la avere și la viața strălucitoare de prințesă. Împlinind dorul inimii ei, se călugărește și ridică o mânăstire în care rugăciunea către Dumnezeu se împletește cu îngrijirea bolnavilor. Însă această minunată lucrare este întreruptă după revoluția bolșevică, când Stareța Elisabeta este arestată și chinuită, învrednicindu-se de cununa muceniciei.

Povestea surprinde viața unei prințese adevărate, care prin puterea credinței părăsește toate cele trecătoare, devenind stareță de mânăstire și chiar muceniță într-o vreme de mare prigonire a Bisericii lui Dumnezeu.

Acum aproape un secol, în Turcia de astăzi s-a născut într-o familie numeroasă micul Arsenie. ÎnsufleÈ›it de exemplul Sfântului Arsenie Capadocianul, povăÈ›uitorul său, È™i dăruit de Dumnezeu cu o minte ageră È™i cu multă credinÈ›ă, Arsenie era iubit de toÈ›i pentru mărinimia lui. Sărea în ajutorul oricui avea nevoie, iar pe copiii săraci îi învăÈ›a despre credinÈ›ă. Încă din copilărie, Arsenie È™i-a dorit să devină călugăr. Însă acest vis s-a împlinit mulÈ›i ani mai târziu în Sfântul Munte Athos, unde a primit numele de Paisie. Aici s-a arătat a fi un mare nevoitor, primind de la Dumnezeu È™i darul îmblânzirii animalelor sălbatice. Copiilor care veneau la chilia sa le dăruia dulciuri È™i îi îndemna să facă fapte bune, iar ei îl răsplăteau cu dragostea È™i recunoÈ™tinÈ›a lor.

Pentru viaÈ›a sa plină de rugăciune È™i de jertfire de sine, Cuviosul Paisie a rămas în memoria credincioÈ™ilor ca un tămăduitor al suferinÈ›elor, povăÈ›uitor al călugărilor È™i al familiilor creÈ™tine, pentru care È™i astăzi mijloceÈ™te înaintea lui Dumnezeu.

La sfârșitul veacului al XIX-lea, într-o familie înstărită din Rusia țaristă, vine pe lume micul Mihail. Deși se născuse cu un defect de vorbire și avea un picior mai scurt decât celălalt, el și-a urmat cu hotărâre și credință drumul, devenind mai întâi cadet, apoi monah, profesor de seminar și în sfârșit Arhiepiscopul Ioan de Shanghai și San Francisco. Mare rugător și călător neobosit oriunde i se cerea ajutorul, Sfântul Ioan Maximovici a lăsat până astăzi multe mărturii ale minunilor sale pe cele cinci continente pe care le-a străbătut.

Viața lui îngerească a fost o adevărată mângâiere pentru oamenii aflați în necazuri și suferințe de tot felul. Ea se înfățișează ca un îndemn pentru copii să arate și ei dragoste și înțelegere față de toți cei îndurerați.

Acum câteva mii de ani, când poporul ales al lui Dumnezeu era povățuit prin îngeri și prin oamenii cei drepți ai Vechiului Legământ, Iacov, ultimul patriarh, trăia împreună cu cei doisprezece fii ai săi în pământul Canaan. Iosif, cel mai iubit dintre ei, este vândut de frații săi din pricina invidiei și dus în robie pe tărâmul faraonilor. După ce trece prin multe încercări, Iosif se învrednicește de darul tălmăcirii viselor, ajungând astfel Guvernatorul Egiptului. Prin dumnezeiasca purtare de grijă și prin marea sa înțelepciune, el reușește să-și izbăvească tatăl și frații, precum și întregul popor egiptean de cumplita foamete care se abătuse asupra țării.

Textul dinamic și ilustrațiile expresive le înfățișează copiilor un exemplu de nădejde în Dumnezeu și de iertare a oamenilor, așa cum ar trebui să fie orice creștin.

Născut din neamul lui Israel, dar crescut în palatul plin de comori al Faraonului Egiptului, dreptul Moise este chemat de Dumnezeu să-I scoată poporul din robia păgânilor și să-l călăuzească în pământul făgăduit  părinților lui. El va deveni Prorocul care, întărit de credință și de dorința de libertate, și dăruit cu puterea minunilor, va primi chiar din mâna lui Dumnezeu cele zece porunci pentru poporul lui Israel de dinainte de venirea Mântuitorului, porunci după care trăiește și astăzi întreaga Biserică Ortodoxă.

Textul atrăgător și ilustrațiile vii îi învață pe copii că adevărata robie e lipsa credinței în Dumnezeul cel adevărat, pe care nici o bogăție n-o poate înlocui sau cumpăra.

În Bucureştii veacului al XVIII-lea, într-o perioadă istorică de mari prefaceri şi tulburări pricinuite de asuprirea turcească, se naşte pruncul Constantin, viitorul Stareţ al Cernicăi. Om al rugăciunii, mângâietor al bolnavilor, mare ctitor de mânăstiri şi iscusit tipograf, sprijinitor însufleţit al Unirii Principatelor Române, Sfântul Ierarh Calinic a izbutit în puţină vreme să înnoiască viaţa creştinească a Bisericii.

Textul bogat în învăţăminte şi împodobit cu ilustraţii calde dezvăluie copiilor o pildă de mare bărbăţie şi jertfă, arătându-le că adevărata credinţă biruie orice împotrivire.

Epoca brâncovenească s‑a caracterizat prin străduințe depuse în această direcție. Brâncoveanu a pus temei Academiei domnești în 1693 și tot el a fost cel dintâi sprijinitor al tiparului care a luat un apreciabil avânt. Chiar dacă el n‑a ajuns, ca unchiul său, stolnicul, să culeagă învățătura la Padova, l‑a avut pe acesta în preajma sa și prin actele sale a dezvăluit că și cultura, ca și arta, reprezenta o componentă de seamă a existenței sale. Aș vrea să mă mai opresc asupra străduinței domnitorului pentru a se pregăti în viitor un alt destin țării și neamului său. El a fost neîndoielnic conștient de unitatea românilor. Politica sa matrimonială în privința urmașilor săi demonstrează cu prisosință aspirațiile sale și spre Moldova, iar atenția dată Transilvaniei, unde și‑a achiziționat proprietăți și a ctitorit este și ea edificatoare. El gândea românește, ca și contemporanii săi, Cantacuzino stolnicul, ori Dimitrie Cantemir. Dar învățătoare este și activitatea sa strălucită pe plan extern. Serviciile sale de cancelarie și relații externe, inclusiv translatorii, trimișii și emisarii săi dincolo de hotare, corespondența sa diplomatică, dezvăluie o dominantă a domniei sale, dar și o viziune a domnitorului asupra drumului ce trebuia urmat și a nădejdiilor sale. Este însă și o învățătură transmisă dincolo de veac a însemnătății pentru orice stat a politicii din afară. Sfânt și domnitor, Constantin Brâncoveanu continuă a fi cu noi, a ne sfătui și a ne dojeni, a ne da învățăturile sale, a ne îndruma pe drumurile atât de grele pe care ne‑a dus cursul istoriei noastre, a ne îndemna sa nu uitam ceea ce suntem și mai ales ceea ce datorăm neamului nostru și nici a uita vreodată neînfricata jertfă a acestui domnitor și a fiilor săi, subliniază Academicianul Prof. Univ. Dr. Dan Berindei, în studiul său. 

Narcoticele sunt cunoscute oamenilor inca din Antichitate.  Secole de-a randul au fost folosite in medicina ca anestezice si calmante.  Cu toate acestea, narcomania nu a fost niciodata o boala atat de grava a societatii precum a devenit in ultimele decenii, dovedind neoranduiala duhovniceasca a lumii contemporane.

Dar ce este narcomania din punct de vedere ortodox, bisericesc?  Si, in primul rand, cum pot fi ajutati oamenii care sufera de aceasta boala grea?

Raspunsul la aceste intrebari esentiale il dau cititorului cartii noastre preotii si medicii care au dedicat multi ani din vietile lor ajutorarii celor dependenti de droguri.

(lipsa text)

Sfantul Chiril al Turovului, nascut la inceputul veacului al XII-lea in Bielorusia de astazi, din neam bogat si de vaza, a primit de la Dumnezeu pentru lepadarea sa de bogatia si slava pamanteasca darul si cinstea de a fi nu numai cel dintai stalpnic din istoria Ortodoxiei la slavii de Rasarit, ci si Hrisostomul ei – cel mai mare propovaduitor al Rusiei Kievene.  Ca nevoitor, ca arhiereu, ca propovaduitor si talcuitor al cuvantului lui Hristos, s-a bucurat de o uriasa cinstire si pretuire din partea contemporanilor intr-o vreme si intr-un spatiu deloc lipsite de etaloane ale sfinteniei, si de-a lungul veacurilor scrierile lui au fost copiate mereu alaturi de scrierile vechilor Parinti ai Bisericii.

Minunatele rugaciuni ale Sfantului Chiril va vor aduce, nadajduim, pacea sufleteasca, smerenia, nadejdea si apropierea de Dumnezeu de care avem trebuinta intotdeauna, atat la bucurie, cat si la greu.

Sfânta Maria, numită Magdalena, a fost ucenica şi mironosiţa lui Hristos cea dintâi şi cea mai mare decât toate mironosiţele şi purtătoarele de mir. Ea se trăgea din seminţia lui Neftalim, a cărei patrie se cuprinde în hotarele Galileei celei de sus, dintr-un loc ce se numea Magdala şi de unde s-a şi numit Magdalena. Aceasta a trăit în vremea venirii pe pământ a Dom-nului nostru Iisus Hristos, ca, după judecăţile lui Dumnezeu, să se arate lucrurile Fiului lui Dumnezeu întru dânsa, precum Însuşi zice despre orbul din naştere. Tot prin voinţa dumnezeiască şi spre oarecare folos sufletesc, ea era muncită şi supărată de şapte duhuri necurate.

Auzind ea de Hristos, Mântuitorul lumii, Care umbla în vremea aceea prin cetăţile şi satele Galileei, că tămăduia toate bolile şi neputinţele oamenilor, izgonea pe diavoli dintr-înşii, propovăduia Evanghelia împărăţiei cerului şi cu puterea Sa dumnezeiască cea dătătoare de tămăduiri, făcea bine tuturor, s-a dus la Dânsul şi s-a învrednicit îndată de milostivirea Lui cea iubitoare de oameni, împreună cu cei miluiţi. Domnul Cel multmilostiv, care cunoştea pe toate mai înainte de facerea lor, a izgonit dintr-însa pe cei şapte diavoli muncitori cumpliţi, făcând-o sănătoasă nu numai cu trupul, dar şi cu sufletul; căci i-a luminat mintea cu lumina cunoştinţei adevărului, făcând-o să cunoască pe Mesia Cel aşteptat şi să creadă într-Însul, că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis de Tatăl, spre mântuirea lumii.

De atunci, Sfânta Maria Magdalena s-a făcut ucenică şi următoare lui Hristos, slujindu-L împreună cu celelalte sfinte femei, până la patimile Lui cele de bună voie, până la moartea pe cruce şi până la îngroparea dumnezeiescului Trup, după cum mărturiseşte despre aceasta Sfântul Matei Evanghelistul, astfel: Acolo erau şi femei multe, privind de departe, care veniseră după Iisus din Galileea, slujindu-I Lui, între care era şi Maria Magdalena.

Monahul care se nevoieste sa-i placa lui Dumnezeu nu doreste sa vorbeasca, tacerea sa si tainuirea il hranesc si il intaresc in nevointa sa.  El urmarește nearatarea si ascunderea tainica in viața lui Hristos pentru ca astfel se bucura nestingherit de comuniunea cu Dumnezeu.

El traieste darurile ceresti pe acest pamant de aici si inima lui saraca simte ca ceva cu totul strain se intampla cu el.  Ceva foarte maret pe care, daca ar incerca sa-l exprime prin cuvinte, socoteste ca nu poate spune tot, ca descrierea este foarte neputincioasa si palida in fata realitatii.  Pentru aceasta el doreste sa tainuiasca lucrul acela.

Insa acesta este atat de puternic incat de multe ori nu poate fi tainuit.  Iese de la sine si, fara ca monahul sa vrea, se arata.  Fie si in chip saracacios, fara o formulare desavarsita, fara referire foarte exacta a ceea ce traieste.  Simplu, sobru, nemestesugit, cu un glas neoficial si lipsit de arta...