Aceasta carte ni-l prezinta pe Cuviosul Irodion - "Luceafarul de la Lainici", asa cum la numit Sf. Calinic de la Cernica pe duhovnicul sau -, care nu a dorit prietesugul acestei lumi, ci, ferindu-si viata de orice intinare, a cautat doar dreptatea lui Dumnezeu.

(lipsa text)

Acest volum aduna intre copertele sale texte despre Eminescu publicate in ultimii 20 de ani. Au fost cu precadere textele care se refera la raporturile lui Eminescu cu traditia,spiritualitatea si credinta.

Cartea de fata - alcatuita in trei sectiuni (Ortodoxia Sfintei Rusii si a intregului Est Salbatic, Ortodoxia mioritica si Ortodoxia sud-dunareana), una mai ispititoare decat cealalta si toate trei distins si subtil revelatoare ale unei Ortodoxii contemporane pestrit intrupate in viul vietii si mereu hranite din adancuri de o traditie mai reavana decat pare - este, as zice, de doua ori o oglinda: a spatiului sud-est european, pe de o parte, si a scrisului reportericesc al autorului, pe de alta parte.

Jurnalul cu Petre Tutea, al invataturii prin invecinare, ajuns acum la editia a treia, poate servi si drept indemn la asumarea functiei paideice a credintei.  Raportul fundemantal pentru accesul la esenta, cel dintre maestru si ucenic, caraterizeaza trasatura filocalica a teologiei ortodoxe.  Intr-o epoca in care dimensiunea comunicationala este rupta de cea comunitara, in care profunzmea este asimilata confuziei si facilul sclipitorului, Tutea este un model stilistic.  Mai mult: apologetic.  Cu toate ingredientele de rigoare: de la meditatia biblica la judecata de valoare exprimata uneori in termeni plastici, socanti de-a dreptul.

Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Lucrarea de fata cuprinde intr-un mod aparte, pe de o parte parcursul istoric al Sfintei Manastiri Maica Ingerilor din Levkimmi, Kerkyra, printr-un rar material documentar, iar pe de alta parte evidentiaza intr-o maniera unica viata sfanta si duhovniceasca a gherondisei Anastasia Vlachos, care prin practica ei ascetica exemplara a usurat si a condus pe drumul mantuirii multe suflete chinuite.

(lipsa text)

În prelungirea amintirilor despre tatăl său, „preotul care s-a urcat la cer”, părintele Gheorghiu îşi evocă aici mai pe larg primii ani din viaţă, o viaţă petrecută în jurul Bisericii. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, copilul Virgil îşi propune la vârsta de şapte ani să se facă el însuşi sfânt. Află că pentru aceasta trebuie să ajungă să-şi iubească vrăjmaşii… Într-o minunată împletire de poezie, suspans şi înaltă spiritualitate, ni se oferă o neuitată iniţiere într-un creştinism trăit ca realizare a aspiraţiei spre sfinţenie a fiinţei umane. Hagiografia nu ţine de spectaculos, ci e perfect ancorată în viaţă ca răspunsul sufletului credincios la chemarea Evangheliei ce răsună de veacuri în Biserică. Lectură fascinantă, aceste noi amintiri dintr-o copilărie teologică sunt nu numai o admirabilă teologie literară, ci poate cartea cea mai revelatoare a sufletului părintelui Virgil Gheorghiu.

Indragostirea este o stare de iesire din sine, de extaz, de jubilatie.  Indragostirea presupune o serioasa voiosie a fiintei, o saltare dantuitoare a ei.  A inimii, in primul rand, dar, in prelungire, si a trupului.  Acum pare sa raspunda spontan si mai propriu fiinta chemarii liturgice "Sus sa avem inimile!"  Inima salta la vederea sau si numai la gandul la cel de care esti indragostit.  Ne aducem aminte de acel colind: 'Toate stelele sa salte, / Salte cerul si pamantul..."  Si. pentru indragostiti, chiar salta, de-odata cu ei, intreg universul!

Potrivit negreselnicei credinte a crestinilor, pe care ne-au lasat-o ca pe o sfanta mostenire, marturisesc si recunosc, cred intr-un singur Dumnezeu Tatal atottiitorul, Dumnezeu Parintele, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfant; ma inchin si preamaresc un singur Dumnezeu in trei persoane! Mai recunosc si unirea lui Dumnezeu in trup, iar ca mama a lui Dumnezeu pe cea care L-a nascut dupa trup, Sfanta Maria. Primesc si pe Sfintii Apostoli, pe prooroci, pe mucenici, la fel si in ruga adresata lui Dumnezeu, eu le cer ca prin ei, adica prin mijlocirea lor, Dumnezeu, prietenul oamenilor, sa-mi fie ajutor si sa fie o rasplata care sa-mi fie acordata pentru pacatele mele. Iata pentru ce cinstesc si preamaresc in chip deosbit trasaturile sfintelor icoane, pentru ca ele n-au fost transmise, de Sfintii Apostoli, ca ele n-au fot oprite si ca sunt chiar reprezentate in toate Bisericile noastre!

Fragment dintr-o epistola trimisa de Sfantul Vasile lui Iulian Apostatul

Taina mortii si viata de dincolo de mormant l-au preocupat intotdeauna pe om.  Apostolul Pavel ne descopera ca „este randuit oamenilor ca o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecata” (Evrei 9, 27).  Moartea este despartirea sufletului de trup si este ceva inevitabil pentru fiecare om.  Iar evenimentele care preced sau care succed aceasta despartire sunt misterioase si de nedescris.

Moartea nu este un eveniment firesc pentru om, si de aceea omul n-o poate accepta, tocmai fiindca moartea n-a provenit de la Dumnezeu.  Moartea este rezultatul, consecinta pacatului lui Adam si al Evei.  Daca omul n-ar fi pacatuit, n-ar fi imparatit pe pamant moartea, care este cel mai mare vrajmas al omului.  Insa prin Hristos cel Inviat, „vrajmasul cel din urma care va fi nimicit este moartea” (I Corinteni 15, 26) si pentru om, dar si pentru intreaga creatie.

Tinta vietii crestine, dupa cum spune avva Moise, este dobandirea Imparatiei cerurilor, a vietii vesnice, care se izbuteste prin curatirea inimii, caci doar „cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).  De aceea trebuie sa traim viata sacramentala si ascetica a Bisericii, adica sa acceptam metoda tamaduitoare pe care ne-o ofera Biserica pentru curatirea inimii.