La câteva zile după moartea Mitropolitului Antonie Plămădeală, în vis, am auzit un cor de îngeri care cântau înălţător. M-am întrebat cine cântă, unde cântă? O voce mi-a răspuns: „E un alai de îngeri care îl însoţeşte pe Mitropolitul Antonie”. Eu am fost foarte mirată: „Pe Antonie?” „Da, e sub ocrotirea Părintelui Arsenie – mi-a răspuns vocea – şi au venit să-l ia.” (Preoteasa Ileana Ramba, care participase şi la slujba de călugărire a viitorului mitropolit).


La mănăstire la Sâmbăta, înainte de a începe o predică, Părintele Arsenie a zis: „Când Dumnezeu va judeca lumea eu am să fiu la dreapta Lui şi atunci ori vă sunt de folos ori vă sunt acuzator”. Atunci Dumnezeu îmi va zice: „Arsenie, de ce nu le-ai spus?”. Eu am să zic: „Doamne, eu le-am spus, dar nu m-au ascultat!”. Aşa v-am devenit acuzator, iar de folos vă sunt dacă faceţi ce vă spun”. Amin. 

Să fii refugiat din Basarabia şi despărţit de familie, să fii condamnat pe motive politice la 25 ani închisoare la vârsta de 20 ani, să-ţi vezi sfârşitul vieţii pământeşti că se apropie după 11 ani de temniţă şi să poţi afirma că eşti un om fericit, pentru cei mai mulţi dintre noi pare cu neputinţă.

Aceasta se poate prin credinţă. Prin credinţă, suferinţa se transformă în bucurie. Viaţa lui Valeriu Gafencu ne arată aceasta. Faptul că Valeriu a descoperit calea spre fericire reiese din scrisorile trimise celor dragi din care am extras aceste sfaturi  prin bunăvoinţa d-nei Eleonora Colgiu, sora lui Valeriu, şi a d-lui Neculai Trifoiu, coordonatorul cărţii “Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor din România” în care au fost publicate aceste scrisori.

Revelaţia fericirii trăită de Valeriu in infernul închisorilor, este o lecţie din care noi, care trăim în libertate, să învăţăm că nu mai avem dreptul să ne plângem de nimic când fericirea este la îndemâna oricui – Iisus Hristos, credinţa în cuvântul Său, ascultarea poruncilor Sale, urmarea virtuţilor Sale. Aceasta este viaţa fericită. Restul e deşertăciune.

Editie ingrijita de Pr. Nicolae Nicau
Profunzimea înţelepciunii părintelui Proclu Nicău este bine cunoscută de credincioşii moldoveni şi nu numai. Trăind ca simplu monah, cu o viaţă închinată întru totul ascultării de Dumnezeu, sihastrul din Munţii Neamţului aşezat la Mitocul Bălan după îndelungi ascultări din diferite mănăstiri sub povaţa părintelui Cleopa Ilie şi după ispitele şi vieţuirea în pustie, continuă să povăţuiască turma cea cuvântătoare pe calea mântuirii.

Fiind nepotul părintelui Proclu, am considerat plăsmuirea cărţii de faţă ca o datorie morală. Cunoscându-i viaţa duhovnicească îndeaproape, am căutat să conturez învăţătura curată a monahului Proclu, pe deplin folositoare sufletului şi întotdeauna ortodoxă. Nu am trecut cu vederea nici frumuseţea limbajului neaoş moldovenesc zugrăvit în cuvintele pline de înţelepciune ale părintelui, totul îmbrăcat într-o cadenţă asemănătoare Patericului.

Este foarte folositor pentru orice creştin să cunoască aceste sfaturi şi poveţe ale părintelui Proclu în legătură cu diverse probleme, întrucât va putea, astfel, să se lumineze mai mult şi va şti mai bine cum să le depăşească. Fiind o carte duhovnicească, se impune a fi citită cu luare aminte, pentru maturizarea şi progresul spiritual al credinciosului. Volumul se prezintă ca o sinteză a feluritelor sfaturi şi îndrumări ale părintelui Proclu date schivnicilor, monahilor, preoţilor şi oamenilor din lume şi tratează diferite probleme din mai multe perspective. De exemplu, progresul în dobândirea adevăratei smerenii ne va călăuzi spre progresul în dobândirea adevăratei iubiri, apoi a păcii inimii, a iertării celor care ne-au greşit etc.

Dorim din adâncul inimii ca toţi creştinii să se folosească de această lucrare în viaţa lor duhovnicească, iar atunci când o vor răsfoi şi vor găsi cuvinte folositoare şi înălţătoare de suflet, să înalţe rugăciune de iertare şi pentru noi, păcătoşii.

Fie să avem parte de rugăciunea părintelui Proclu, să-l simţim aproape, să ne mângâie şi să ne călăuzească pe drumul ce duce la Dumnezeu.

Dacă vorbim de Biserica Greco-Catolică (Unită cu Roma) din România, o realitate se impune: toţi oamenii de cultură şi politicienii români greco-catolici, în lupta lor pentru dreptate, libertate şi unitate naţională, nu au reuşit să facă atât bine ţării, cât rău şi câtă dezbinare au făcut tot ei, urmând biserica din care făceau parte! De aceea, unirea (revenirea la ortodoxie) rămâne cea mai bună soluţie, iar la porunca lor „Înapoi în staul!”, noi le răspundem şi îi rugăm „Înapoi la Hristos!”. Căci dreapta credinţă ne arată că a fi unit cu papa înseamnă a fi dezbinat cu Hristos, iar realitatea istorică ne arată că a fi unit cu Roma înseamnă a fi dezbinat cu România. Cu alte cuvinte, în problemele esenţiale, uniţii au fost şi sunt mai întâi cu papa şi apoi cu Hristos (şi cine nu-L pune pe Dumnezeu pe primul loc, nu-L pune pe nici un loc) şi au fost şi sunt mai întâi uniţi şi apoi români.

Din cuprins:

• Ce sunt ingerii?
• Ingerii in raport cu Mantuitorul Iisus Hristos
• Ceata sfintilor arhangheli
• Rolul ingerilor in Biserica
• Rolul ingerilor fata de fiecare credincios in parte, ca protectori si indrumatori
• Menirea ingerului pazitor
• Pacatul indeparteaza pe ingerul pazitor de la noi
• Ingerul cel rau (diavolul)
• Rolul ingerilor in Parusie
• Acatistul Ingerului Pazitor al vietii
• Rugaciuni catre sfantul inger pazitor

Aceasta este fericirea: sa traiesti in legea aceasta a puritatii, ducand greutatile neamului.  Ca, vedeti, nobletea omului sta doar in suferinta. Fara suferinta nu-L putem cunoaste pe Dumnezeu...  Eu am simtit toata suferinta si daca nu as fi pus-o in practica aici, in vietile credinciosilor, nu m-as osteni pentru ei asa mult.  Dar am suferit si simt nevoile si greutatile lor si stau si ii ascult si ca orice lucru care iti place, nu ma oboseste.  Nu trebuie sa-l lasam pe fratele de langa noi, nu trebuie sa-l neglijam, nu trebuie sa fim indiferenti, cuvintele nu ma intereseaza sunt foarte periculoase pentru crestin.  A nu ma interesa inseamna a fi mort sufleteste, a ma ocupa de egoismul meu, de viata mea sufleteasca. Trebuie sa fiu mereu treaz.  In aceeasi masura ma realizez pe mine insumi, in care am realizat si pe cel cazut.

Arhim. Justin

Pustia Optina e un nume cu adânci rezonanțe duhov­nicești în spiritualitatea creştină răsăriteană. Ambrozie, Anatolie, Antonie, Ilarion, Iosif, Isaac, ­Leonid, Macarie, Moi­se, Nectarie, Nicon și Varsanufie, marii stareți de aici, au fost cunoscuți însă nu numai ca adânci rugători, ci şi ca mari povăţuitori duhovniceşti, atât pentru ne­voi­le oamenilor, cât și întru osteneala lucrării Rugăciunii lui Iisus.

Cartea de față cuprinde îndrumările unora dintre acești mari stareți ai Optinei pentru creștinii aflați în vâltoarea acestei lumi. De la pravila de zi cu zi, ­rugăciunea și slujbele Bisericii, până la lucrarea rugăciunii neîncetate și primejdiile ce pot apărea pe calea acesteia – totul este arătat cu limpezime, spre folosul și mântuirea celor ce doresc să viețuiască duhovnicește.

Care este rolul tatalui? Biblia il numeste cap de familie si cap de neam, chiar si patriarh, adica parinte al parintilor. Din punct de vedere psihologic, tatal este sotul mamei, cel care a nascut si creste, cel care primeste si transmite regulile morale si religioase in familie, cel care este lider duhovnicesc, indrumand spre tinta si reusita, controland randuiala si regulile.

Rolul psihologic al tatalui nu se da la nastere, ca unul de familie si rudenie. El se dobandeste, se formeaza si poate sa ajunga distorsionat. Paternitatea se topeste in vapaia iubirii si a puterii, a sentimentelor si a responsabilitatii. Rolul tatalui este legat genetic de rolul fiului, adica este legat de toate relatiile de familie, de maturitatea personalitatii. Putin probabil ca un barbat infantil sa poata deveni un tata matur. Insa paternitatea poate deveni un motor al barbatiei, o motivare puternica pentru dezvoltarea personalitatii.

Credinta este cararea sigura care ne conduce catre Dumnezeu, este o mare virtute.  Cu siguranta, credinta nu este o simpla virtute, ci este fundamentul, temelia, usa tuturor virtutilor.  Avand ca fundament virtutea credintei, vom dobandi si celelalte virtuti.  Prin urmare, valoarea credintei are o insemnatate foarte mare in viata noastra.  In masura in care omul crede sau nu in Dumnezeu, in masura in care constientizeaza carui Dumnezeu slujeste, in functie de cum si cat crede in Acesta, isi croieste propria viata.

Ce altceva decât păcatele noastre, egoismul nostru, patimile care ne tulbură inima, abaterile morale? Acestea ne iau pacea şi ne umplu inima cu amărăciune. Acestea ne despart nu doar de Hristos, ci şi de persoanele cele mai dragi nouă. Acestea udă şi faţa pământului cu râuri de sânge omenesc. Acestea nasc neliniştea şi frica, care aduc îngrijorare continuă nu doar indivizilor, ci popoarelor şi omenirii întregi. Aşadar, este nedrept să considerăm urarea de pocăinţă ca inactuală şi în afara realităţii.

Pocăinţa ne aduce lângă Hristos. Nu prin îndemnul „pocăiţi-vă” Şi-a început Iisus propovăduirea? Şi Înaintemergătorul Lui, Ioan, care avea misiunea exclusivă de a netezi drumul înainte de venirea lui Hristos şi de a-i pregăti pe oameni să-L primească, n-a propovăduit botezul pocăinţei şi spovedania? Aşadar, îndemnul „pocăiţi-vă” făcut şi de Ioan, şi de Domnul nostru are legătură cu chemarea Domnului de a merge la El, ca să ne odihnească. Prin urmare, urarea de pocăinţă se identifică cu totul cu urarea de bucurie, odihnă şi fericire. Aşa este. Nu vezi că îndemnul „pocăiţi-vă” al Domnului şi al Sfântului Ioan Botezătorul este în strânsă legătură cu Împărăţia cerurilor? Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor. Şi unde altundeva se află adevărata pace, bucurie şi fericire, dacă nu în ceruri? Ce altceva decât pocăinţa ne poate conduce la dobândirea bunătăţilor Împărăţiei cerurilor, care au valoare incalculabilă şi veşnică?

În tradiţia monahală ortodoxă, prima carte ce se dă fraţilor nou intraţi în mănăstire este cea a Învăţăturilor Avvei Dorothei, ca fiind esențială pentru așezarea temeliei unei vieți duhovnicești. Însă cuvintele sale, deși vechi de cincisprezece veacuri, poartă bogata experiență a celui ajuns la capătul urcușului spre unirea cu Hristos și devenit povățuitor nerătăcit, de folos în aceeași măsură mirenilor dornici de zidire sufletească, cât și primenirii cugetului monahilor mai încercați, spre „aducerea-aminte a dragostei celei dintâi” (cf. Apoc. 2, 4-5). Traducerea de faţă cuprinde întreaga operă a Avvei Dorothei cunoscută până acum şi acceptată ca autentică, într-o încercare de a oferi cititorului un text cât mai credincios stilului oral al originalului şi din dorința de a lămuri unele locuri rămase neclare în traducerile precedente.