Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Cartea de faţă este şocantă. Şocantă prin faptul că ne pune înaintea ochilor, într-un mod foarte iscusit, file aproape ignorate din istoria bisericească.

Vom afla de aici că pământul englez a fost binecuvântat prin apostolul Sfântului Iosif din Arimateea. Vom afla o mulţime de minuni, de vindecări, care i se par greu de crezut omului contemporan. Vom afla că dreapta credinţă a fost apărată cu mult eroism, şi vom înţelege că nimic nu este mai important decât războiul duhovnicesc.

Minunile făcute de regii binecredincioşi sau de diferiţi pustnici sau clerici, în timpul vieţii lor sau după trecerea la Domnul, ne oferă o imagine a faptului că lumea întreagă ar fi fost altfel dacă ar fi îmbrăţişat cu adevărat credinţa în Hristos.

Căderea Angliei ortodoxe a însemnat abandonarea credinţei Sfinţilor Părinţi şi primirea ereziei catolice. Înţelegând cât de gravă a fost această rătăcire vom putea aprecia aşa cum se cuvine situaţia din vremurile noastre.

O nevoie pastorală, prezentă întotdeauna în rândul credincioşilor, o găsim în întrebarea: Cum pot, părinte, să înaintez duhovniceşte şi să mă eliberez de slăbiciunile mele? De ce nu reuşesc să mă menţin în aceeaşi stare duhovnicească? 

O astfel de nevoie trebuie să fie sprijinită, dând credinciosului posibilitatea de a descoperi şi a-şi clarifica ce înseamnă cu adevărat din punct de vedere practic viaţă duhovnicească, ce răspunderi decurg din aceasta, la ce trebuie să fie atent sau ce ar fi de folos să evite. Va cunoaşte astfel adevărul, fără ascunzişuri sau jumătăţi de măsură, ajungând să-şi conştientizeze propria sărăcie duhovnicească şi să ia deciziile potrivite. 

Urmând sfaturile din această carte, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom ajunge la capătul ţelului nostru: Ca Dumnezeu să devină prin rugăciune, dragostea şi dorirea noastră, El călăuzind în acest fel fiecare gând şi lucrare a noastră. 

Textul tiparit aici este prima traducere integrala, ramasa inedita, a cunoscutei culegeri de Scrisori apartinand Staretilor Varsanufie si Ioan din Gaza (sec. VI).  Traducerea a fost facuta la Manastirea Neamt, in anul 1787, de catre Isaac Dascalul, cunoscutul traducator din obstea Staretului Paisie, si a fost revizuita de catre dascalul Ilarion, asa cum aflam dintr-o insemnare de la sfarsitul Manuscrisului BAR 3723.

De cate ori imi apare in gand amintirea despre el, nu mi-l pot imagina altfel, decat asa cum ii era temperamentul aparent, cu fata-i evlavioasa, blanda si vesnic zambitoare.

In timpul liber citea si studia Biblia si alte carti religioase cu placere si deosebit interes.

Un lucru mai cu deosebire doresc sa-l spun despre tatal meu, acela ca lua parte activa la viata Bisericii noastre. Multi ani la rand a fost epitrop pazind cu sfintenie buna conduita si canoanele unui adevarat crestin, nelipsind de la slujbele religioase din duminici si sarbatori.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca dragostea adevarata vede lucrurile la adevarata lor valoare.  Multi cauta valorile in strainatate si uita ca au plecat din locul care le-a dat tot ce poate fi mai scump: viata, nevinovatia copilariei si credinta.

Acestea fac parte din prima dragoste pe care am parasit-o.  Ne intoarcem si nu mai gasim nimic din ce a fost pentru ca omul consumator, lacusta care distruge totul, a stricat frumusetea simplitatii.

Suferim pentru ca sufletul nostru este daramat si noi zidim la straini.  Ne este dor de copii si nu putem sa-i scoatem din robia televizorului si a internetului.  Ei s-au nascut intr-o lume noua si nu vor mai respira niciodata aerul fara poluare si nici nu vor mai vedea soarele asa cum a fost odata.

Ne plangem de bolile si greutatile pe care le avem si nu ne dam seama ca cel care ne face viata grea si urata este pacatul.

Omul obosit de iadul pe care l-a creat isi poate gasi linistea fugind de zgomotul patimilor dinlauntrul sau.  Se poate multumi cu putin si va fi fericit atunci cand isi va gasi un prieten smerit.  Acolo unde este Hristos este bucurie si iadul isi pierde robii sai.  Hristos a sfintit suferinta, ne-a invatat ca pentru a ne putea duce crucea trebuie sa iertam si ne-a aratat ca dupa cruce urmeaza bucuria.

Arhimandritul Ioan Krestiankin s-a născut pe 11 aprilie 1910 în oraşul Orel, într-o familie numeroasă şi a fost al optulea copil al părinţilor săi. A primit numele în cinstea Sfântului Ioan Pustnicul, care se prăznuieşte în Biserica Rusă în această zi. Din copilărie, Ivan Krestiankin a fost sub ascultarea arhiepiscopului Serafim de Orlov, cunoscut prin asprimea vieţii monahale.
În 1935, în biserica cimitirului Vaganikovsk din Moscova, Ioan Krestiankin a fost hirotonit diacon, apoi Patriarhul Alexie I l-a hirotonit preot în biserica Naşterii Domnului din cartierul moscovit Izmailovo. Aici a slujit până în 1950, până când puterea comunistă l-a arestat, acuzându-l de agitaţie antisovietică şi l-a condamnat la şapte ani de închisoare. 

Părintele Ioan a fost eliberat înainte de termen, în anul 1955. După eliberare, a fost trimis să slujească în eparhia Pskov, apoi în eparhia Riazani.

În 1966 a primit monahismul, iar din 1967 a devenit vieţuitorul mănăstirii Pecerska din Pskov, unde s-a nevoit până la trecerea sa la Domnul, în 2006

Ascultarea...

Cel mai uşor şi mai scurt drum pentru apropierea de Dumnezeu. Este cea mai rapidă virtute, întrucât călătoreşte cu aripile smeritei cugetări... Conține în ea toate virtuțile și ne conduce sigur la mântuire.

Neascultarea de poruncile lui Dumnezeu a fost pentru întregul neam omenesc cel mai grav păcat. Din aceasta se poate vedea că cea mai mare virtute este ascultarea de dumnezeieștile porunci. Această ascultare o predau și Sfinții Părinți ai Bisericii noastre și este analizată practic și teoretic în paginile acestei cărți.