Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Cartea de fata doreste sa aduca marturie scrisa despre o mica parte dintre Sfintii care au stralucit in lume de la Pogorarea Duhului Sfant si pana in zilele noastre. Sunt cuprinse aici multe fapte pilduitoare si minuni ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului si ale multora dintre Sfinti.

Toate istorisirile au fost invesmantate cu una sau mai multe ilustratii ale faptelor. In zilele pe care le traim, cand multe din cele ce ne incaonjoara ne vatama si vederea si mintea, ilustratiile acestei carti vor putea mijloci cititorilor-privitorilor o oarecare luminare launtrica si o samanta de arvuna duhovniceasca.

Cuvintele si faptele ce alcatuies aceasta carte au fost culese din multimea cartilor de suflet folositoare ale Bisericii. Pe alocuri istorisirile au fost indreptate in asa fel incat sa fie mai pe intelesul si la indemana copiilor.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufletești” de­spre care vorbește Sfântul Teofan Zăvorâtul și care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovnicești cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la Sfinții Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de față vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate și asupra medicamentelor duhovnicești pe care le propune împotriva ei Tradiția Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Sfântul Ioan Rusul a fost un om simplu, cu inima deschisă către Dumnezeu și semeni, și către întreaga făptură, iar dragostea dumnezeiască ce i-a umplut sufletul l-a proslăvit întru îndelunga sa răbdare și iubire de osteneală. Așa se face că astăzi el îi cuprinde și îi îmbrățișează în rugăciunile sale pe toți cei care își îndreaptă inima spre el, făcându-li-se întâmpinare dătătoare de nădejde, sănătate și dragoste tuturor celor apăsați de poverile viețuirii pe acest pământ.

Sfinte Ioane, primește întru blândețea ta dumnezeiască toate frământările, durerile și sfâșierile noastre lăuntrice și, unindu-ne cu Crucea Mântuitorului, tămăduiește-ne mulțimea neputințelor sufletești și trupești, dăruindu-ne luminarea cea sfântă a minții și a inimii ca, astfel împuternicindu-ne în trecerea prin pătimirile veacului acesta, să rămânem nedespărțiți de Hristos Dumnezeu și, biruind cu El moartea noastră lăuntrică, să ne învrednicim a-L vedea veșnic întru strălucirea cea minunată a dragostei Sale.

Philip Mamalakis, lector al Institutului Teologic Grec Ortodox „Holy Cross” din Boston, unde tine cursul de ingrijire pastorala, este teolog si psiholog, detinator al unui doctorat in dezvoltarea copilului si relatiile familiale, cu specializare in casatorie si terapia de familie.

Cartea de fata, rod a peste douazeci de ani de experienta profesionala si parentala, este una dintre lucrarile pe care si le doreste in biblioteca orice parinte care intampina probleme in relatiile cu copiii sai si in cresterea acestora. Stilul de expunere lucid, logic si excelent organizat al psihologului si profesorului se imbina desavarsit in aceasta lucrare cu caldura credintei, cu dragostea si jertfel­nicia de parinte a sapte copii, care stie nu din auzite ce inseamna nevointa educarii pentru Imparatia lui Dumnezeu.

Cum să rămâi indiferent la spectacolul unui Liban sfâșiat, al unui Liban răstignit, când te numești Virgil Gheorghiu și când știi că acest pământ al suferinței este pământul lui Dumnezeu! 
„Dumnezeu sălășluiește în Liban”, spune Gheorghiu. „El a prefăcut această țară într‑un templu, un loc de refugiu pentru toți cei persecutați, prigoniți, expulzați”. Avraam însuși și-a aflat refugiul în acest pământ. Ospitalitatea maroniților, dar și a strămoșilor lor – cananeenii, arameii, tirienii, fenicienii, sidonienii –, nu le-a adus practic nimic altceva decât suferință, rele și masacre cărora le sunt victime de mii de ani. Născută în orizontul unui Beirut în flăcări, această carte pasionantă e povestea prezenței creștine în Liban, istoria tumultuoasă a unei nații aflate aici de la crearea lumii până la drama de astăzi. Un „imn de slavă” închinat unui popor care și-a asumat, ca destin, ospitalitatea și primirea de străini (cf. Evr. 13, 2). 
O nouă provocare, așadar, pentru Virgil Gheorg­hiu. Înainte de a nu fi prea târziu. Înainte ca noaptea să cadă peste Liban – un simbol viu, zdrobit, al unei epoci de violență... 

Această carte îmi pare a fi cea mai importantă scriere a lui Paul Evdokimov, cea care poate să‑l mişte cel mai mult spre o nouă înţelegere pe cititorul aflat în căutarea sensului, să îndrepte către Dumnezeu inima îndoielnică. Evdokimov ajunge aici la deplina sa măiestrie, exprimând, în raport cu angoasele şi căutările Apusului contemporan, partea durabilă şi fecundă, esenţa însăşi s‑ar putea spune, a spiri­tualităţii ortodoxe. [...] El Îl arată pe Hristos biruitorul iadului, arată „chenoza” Sa de viaţă făcătoare, viaţa ţâşnind din moarte. Tema centra­lă a cărţii se înfăţişează astfel drept problema trăirii spirituale reale, transformatoare, în creştinismul de azi, ca apel la răstignirea şi reînvierea dorinţei, pentru ca ea să devină „iubire fiinţială”...
Astfel, omul este chemat de‑acum să ­guste desfătarea Împărăţiei, pentru că veşnicia, în Hristos, îşi are începutul aici, pe pământ. El ­presimte, fie şi fugitiv, prin fulgerări de foc în abisul inimii – până ce inima însăşi ia foc –, tăcerea, pacea, dulceaţa prezenţei dumnezeieşti.

Olivier Clement

Putina teologie pentru ingineri, dar nu numai pentru ei.

Nici teama de pedeapsă, nici speranţa într-o răsplată imediată, nici rezultatul unor raţionamente sofisticate nu trebuie să stea la temelia legăturii noastre cu Dumnezeu, ci o dragoste curată, asemenea celei pe care o simte pruncul pentru părinţii săi, cea care îl face pe micuţ nu să construiască nu ştiu ce scheme logice elegante, nici să efectueze cine ştie ce judecăţi complexe, ci numai să-şi întindă mânuţele pentru a fi luat în braţe, mângâiat şi ocrotit. 
Ce faci însă cu cei care, ca şi mine, prin formaţia lor, prin instrucţia pe care au primit-o şi prin modul în care au fost obişnuiţi să gândească, nu pot accepta decât acele adevăruri care pot fi demonstrate prin raţiune sau experiment? 
Lor le este destinată această carte. 
Nicolae Vladimir Dobre 

Cum putem noi, făpturi pământești supuse morții, să înțelegem suspinul și lacrima cea mai presus de suspin și lacrimă care îți potopesc sufletul? Cum vom cuprinde și mărgini în cuvinte seninul și strălucirea dumnezeiască a feței tale, prin care deopotrivă se fac arătate Răstignirea și Învierea Domnului Hristos? Ce vom putea noi spune despre durerea ta pentru noi, care nu-și găsește alinare de la fața multelor noastre păcate și fărădelegi? Și ce vom grăi înaintea dumnezeieștii tale priviri, care vede în noi cuvântul prin care am fost aduși la ființă și viață prin sfatul și lucrarea Preasfintei și de viață făcătoarei Treimi? De necuprins inimii pământești este supinul tău, Preacuvioase Efrem, căci neostoitul tău dor este veșnic și, prin Duhul Sfânt, s-a făcut una cu cel al Domnului Hristos, Care a grăit Tatălui: „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, Întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21). Cu adevărat, acestui veac pământesc îi este cu neputință să cuprindă măsura desăvârșită a acestui suspin și dor întru care a înviat din morți Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, noi, cei care nu putem lua asupră-ne prihănirea celor pe care le-am săvârșit în afara Evangheliei, te rugăm, Mare Mucenice al lui Hristos, fă tu să răsară întru noi cuget înnoitor și nădejde de biruință, învățându-ne în taina inimii felul în care se face lucrătoare puterea Sfintei Cruci și a numelui Fiului lui Dumnezeu. Îți mulțumim, preablândule Părinte Efrem, și suntem încredințați că toate acestea deja le săvârșești pentru noi, dintru puterea Mângâietorului Duh, care se arată deplin lucrătoare întru Crucea lui Hristos, proslăvind numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin