Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Dacă noi, la nivel personal sau comun, nu vom învăţa să trăim duhovniceşte din revelaţiile tainice care ne sunt oferite permanent în Liturghie, ci vom rămâne numai la nivelul de trăire sufletesc, însăşi Liturghia va fi pentru noi neînţeleasă, în mare parte. Adesea ni se pare că „duhovnicesc” înseamnă o stare sufletească extrem de înaltă, sublimă şi apropiată de Dumnezeu. În realitate, din lectura rugăciunilor şi din analiza icoanelor sfinţilor, vedem cu claritate că există o ruptură între aceste două sfere. Există o limită între nivelul sufletesc şi un cu totul alt nivel, cel al duhului, unde Dumnezeu lucrează într-un cu totul alt mod.

Bineînţeles, tot ceea ce se întâmplă în om se reflectă de asemenea şi în sfera sa sufletească, şi în cea trupească. Ceea ce se întâmplă în duh, nu reprezintă ceva sufletesc, oricât de înalt ar fi, ci este împărtăşire de ceva care depăşeşte caracterul creat. Din acest punct de vedere, experienţa ascetică, aşa cum o înţelege Ortodoxia, comportă un caracter specific. 

Liturghia ca stăpânire a lui Dumnezeu asupra acestei lumi prin noi trebuie să continue în afara bisericii. Împărtăşiţi fiind, intrăm în lume îmbrăcaţi cu puterea lui Hristos, pentru ca să smulgem lumea aceasta din mâinile stăpânitorului acestei lumi, pentru a aduce lumea aceasta în dar şi jertfă şi prinos lui Hristos; pentru ca lumea aceasta să iasă din categoria timpului şi să intre în categoria veşniciei. Liturghia este neterminată. Noi ieşim din biserică cu pace, pentru a continua Taina Liturghiei în afara bisericii, sfinţind tot ceea ce constituie lumea noastră şi făcând-o parte a Împărăţiei cerurilor. 

Prințesa Simplitate  era cea mai frumoasă regină a pământului, nu pentru podoabele ei scumpe şi pentru frumuseţea trupească, ci pentru ceea ce ascundea în suflet.Povestea ei ne învaţă că adevărata frumuseţe este cea care există în noi.Cea care ştie să iubească şi se inspiră de la Unul, Cel veşnic Frumos, Care şi-a pătat frumuseţea cu Sânge pentru iubirea de oameni…

Remarcând declinul puternic al vieții religioase și al credinței din secolul trecut, Profesorul Bulgakov afirmă: „După ce a desființat religia lui Dumnezeu, omenirea încearcă să inventeze o nouă religie și caută zeități pentru ea în sine și în jurul ei, în interiorul și în exteriorul ei. Se întreprind încercări alternative: religia minţii (cultul raţiunii în timpul marii Revoluții Franceze); religia umanistă, la Kant și Feuerbach; religia socialismului; religia omeniei pure; religia supraomului în vremurile moderne şi etc.În sufletul omenirii care Îl pierde pe Dumnezeu trebuie să se fi format o golire cumplită. Căci poate accepta o anumită doctrină, dar nu poate îneca în sine glasul veşniciei, setea de conținut absolut (adică complet și desăvârşit) al vieții. După ce a stins Soarele, umanitatea încearcă să păstreze lumina și căldura Lui. Face un efort convulsiv pentru a salva și a ține divinul și a umple golul apărut cu noi zeități. Dar solul alunecos se prăbuşeşte sub picioare ei, iar atmosfera duhovnicească devine din ce în ce mai intensă și mai apăsătoare”.

Această carte conține convorbirile duhovnicești ale Vlădicăi Antonie de Suroj, nepublicate încă. Discursurile se adresează unui public laic și se referăîn principal la anii 1970 și 1980, perioadăîn care darul de predicator al acestei personalități și-a atins apogeul. Ceea ce se abordează nu se referă la o simplă experiență bogată în transmiterea de texte scurte, în stăpânirea vocii, a expresiilor faciale, a gesturilor (deși, de ce nu și aceasta?). Este vorba despre arderea interioară a păstorului, fără de care propovăduirea însăși rămâne imposibilă.

Vlădica Antonie face parte dintre cei care nu au nevoie de prezentare; este cunoscut dacă nu de toată lumea, atunci de mulți. Discursurile și articolele sale nu au nevoie de nicio explicație sau de vreun comentariu: ele sunt foarte simple, ajungând până în profunzime. La drept vorbind, trebuie să dobândești dreptul de a comenta, căci este puțin probabil ca mulți dintre contemporanii Vlădicăi să se recunoască a fi pe aceeași lungime de undă. „Calibrele” sunt prea diferite. Probabil că cel mai bun lucru care poate fi făcut este să ne amintim de personalitatea sa. Să dăm mărturie prin iubire și recunoștință.

                  Nu exista pacat care sa nu cedeze in fata puterii pocaintei.  Pentru ca pacatul se aseamana cu o mica scanteie, in timp ce iubirea de oameni si dragostea lui Dumnezeu cu oceanul care nu are margini.  „Ai pacatuit? Sa nu deznadajduiesti!  Ai savarsit rele nenumarate?  N-ai ajuns inca in iad.  Ori de cate ori ai cadea, de atatea ori sa te si ridici.  Si sfintii au cazut in pacate!”  Pavel a fost hulitor si prigonitor, Petru s-a lepadat de Hristos.  Vamesul s-a facut evanghelist.  Pocainta il face pe pacatos asemenea celui care n-a pacatuit.
 Urmarea pocaintei este spovedania, care la randul ei este „aliatul postului”.  Trebuie doar sa fie facuta la timpul potrivit.  Medicamentul acesta este valabil doar pana la sfarsitul vietii fiecaruia dintre noi.  Dupa trecerea pragului mortii, el nu mai are nicio putere.
Postul este limanul sufletelor.  Fiind liman, omul trebuie s-o primeasca cu bucurie si nu cu tristete.
Cele trei virtuti de mai inainte ne ajuta sa ajungem acolo unde se afla „Imparatul tuturor”.  Biserica este casa Painii duhovnicesti. Acolo se savarseste minunea cea mai mare, acolo se jertfeste Mielul lui Dumnezeu si Se ofera „spre mancare si bautura” credinciosilor.