Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Poveștile și istorioarele din această carte sunt împrumutate din diferite surse de literatură spirituală (duhovnicească) și laică. În alegerea articolelor am fost călăuziți de dorința de a oferi tinerei generații a femeilor din Rusia o serie de imagini atrăgătoare, care opresc atenția asupra lor prin umanismul și atitudinea lor plină de viață față de mediul care le înconjoară. Tinerele cititoare vor găsi în cartea noastră, prezentată în exemple vii, învățătura creștină despre acele virtuți a căror împlinire este obligatorie pentru toate femeile din orice rang și stare socială; familia, având în special un rol educativ, are un loc semnificativ.

Prin intermediul cărții noastre, cititoarele vor face cunoștință cu chipul (imaginea) surorii bune și grijulii (Șura, Povestea unei fetițe, Sora cea bună), al fiicei (O pildă de dragoste tandră copilărească, Fiica cea mărinimoasă), al mamei (Sfintele Antuza, Emilia, Nona), al soției înțelepte (Sfânta Monica), al bunicii care își educă creștinește nepoțeii (Către femeile cărora Dumnezeu le-a rânduit să își crească nepoțeii lor), al mamei vitrege pline de afecțiune și blândețe față de fiii și fiicele ei vitrege (Grunia, cea dată de Dumnezeu), al nurorii devotate și supuse soacrei ei (Rut), al stăpânei compătimitoare față de slujitorii ei (Uliana Osorina) și multe altele.

Mii de creștini au murit fără nicio grijă în arena circurilor păgâne, mii au murit și în Colosseum, proslăvindu-L pe Dumnezeu. Bărbați și femei de toate vârstele, din toate statele și din toate categoriile sociale au pătimit cu același curaj pentru Hristos și pentru credință.

Bărbați și femei, tineri și fecioare, episcopi, prinți de sânge regal, oameni de rând, servitori, bogați și săraci, bătrâni și copii mici au murit împreună, fără să renunțe la credința lor în Dumnezeu. Curajul lor, înălțimea duhului lor, nerăutatea și iertarea dușmanilor lor în mijlocul celor mai crude chinuri, i-au uimit și i-au copleșit pe torționarii lor. Marile lor virtuți au întors spre ei inimile multor păgâni și, în cele din urmă, lumea, câștigată de înălțimea lor spirituală, a căzut la picioarele Crucii, recunoscând învățătura Evangheliei ca fiind Revelația.

Sfântul Vasile cel Mare, descriind persecuția creștinilor de către Dioclețian, scrie următoarele rânduri, care pot fi aplicate în egală măsură persecuției creștinilor de către Nero: „Locuințele creștinilor au fost distruse și zăceau în ruine, bunurile lor au fost jefuite, ei înșiși au fost dați pe mâna lictorilor, care, furioși, trăgeau femeile de păr pe străzi și nu cruțau nici bătrânii, nici copiii. Temnițele erau pline de prizonieri, unde erau torturați cu brutalitate. Mulți creștini au fugit și s-au ascuns în deșerturi și în pădurile sălbatice de torționarii lor violenți.

În acele vremuri înfricoșătoare, fiul își trăda tatăl, iar tatăl își denunța fiul; slujitorii, dorind să dobândească bunurile stăpânilor lor, i-au stigmatizat pe aceștia, iar frații, uitând de rudenie, au dorit să se distrugă unul pe altul. Cele mai strânse și mai sfinte legături de rudenie au fost încălcate, iar dușmănia și ura oarbă au umplut inimile oamenilor. Bisericile au fost profanate, altarele răsturnate, sinoadele bisericești dispersate, slujbele și Tainele creștine batjocorite”.

„Hai să încingem hora!” strigă apoi. „O horă voinicească, aşa cum facem atunci când trimitem la cer vitejii care au fost ucişi, eroii!” „Astăzi fiul meu a eliberat Agrafa.Trăiască patria noastră!Când am luat armele în mâini am strigat: «Pentru sfânta credinţă a lui Hristos şi pentru eliberarea patriei le vom da pe toate. Pe toate!».„Pe toate, căpitane!” au zis cu glasuri tunătoare. „Libertate sau moarte!”„Credinţa şi patria voastră…Pe acestea două să nu le trădaţi niciodată.Iubiţi-le, cum le-am iubit şi noi.Cinstiţi-le, cum le-am cinstit şi noi.Păziţi-le, cum le-am păzit şi noi.Ca să puteţi mereu sărbători.Frumoşi. Adevăraţi. Liberi.Ca şi noi…”. O povestire despre jertfă şi eroism.

Sa dea Dumnezeu ca ateul, citind aceasta carte, sa creada in Dumnezeu, cel nebotezat sa se boteze, cel necununat sa se cunune, cel rau sa devina bun. Manuscrisul acestei carti era deja pregatit pentru tipar. In ajunul predarii lui la tipografie mi-a aparut in vis Cuviosul Serafim de Sarov. Eram la Diveevo, stateam in biserica Sfintei Treimi a manastirii, iar batiuska Serafim statea, nu departe de racla sa, cu fata spre mine. in mana dreapta tinea manuscrisul cartii mele."Trebuie inca o treime" a spus Cuviosul, adresandu-mi-se. Aceasta blagoslovenie a Sfantului am implinit-o. Se poate spune ca staretul Serafim a binecuvantat aceasta carte. In carte, dupa anumite istorisiri, nu exista semnatura. Sunt intamplari povestite de mine.

Ieromonahul Trifon

De fiecare dată înainte ca Hristos să vindece pe cineva, îl întreba pe omul respectiv dacă crede. Şi doar dacă acela credea făcea minunea Lui. Evanghelia spune că în locurile Sale natale, la Nazaret, Hristos nu putea face minuni, fiindcă locuitorii de acolo Îl cunoşteau de mic copil şi nu credeau în El. Şi se mira de necredinţa lor (Marcu 6, 6). Vedeţi deci că condiţia necesară pentru ca omul să primească harul şi să scape de boală este credinţa. De ce? Pentru că de fiecare dată când se întâmplă o minune lucrează Sfântul Duh şi pentru ca omul să primească Duhul Sfânt e nevoie de inimă deschisă, şi inima este deschisă de credinţă. După cum pentru captarea undelor radio e nevoie neapărat de antenă, la fel şi pentru primirea harului dumnezeiesc este nevoie de o inimă curată şi plină de credinţă. Domnul nu impune nimănui harul Său. Domnul cere credinţă, nădejde şi dragoste, şi doar atunci dă harul Lui, când inima omului, prin credinţă, se deschide în faţa Sa. Acest lucru este mare taină şi această taină se petrecea de fiecare dată când Hristos făcea minuni. Domnul le spunea ucenicilor Lui: Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 16). Acest lucru este foarte important. Vedeţi, doar cel ce crede se va mântui, pe când cel ce nu crede va fi osândit.