Aceste 32 de fise carton contin sfaturi privind bunele maniere, pe care orice copil trebuie sa le deprinda de la varste cat mai fragede.Veti gasi o adevarata sursa de discutii cu copilul despre cum ne-ar placea sa se poarte altii cu noi si, implicit, despre cum le-ar placea celorlalti sa ne purtam cu ei.

Fiecare fisa cartonata contine :

- o imagine adecvata subiectului;

- detalierea comportamentului prezentat;

- intrebari sau cerinte care sa-l ajute pe copil sa interactioneze respectivul comportament;

- un sfat;  

Dragi părinți și învățători, nu-i așa că pare uneori dificil să explicăm copiilor și să-i învățăm cum să se comporte „în lume”? Să nu deranjeze și să nu jignească oamenii din jur, să știe cum să stea la masă, să nu alerge și să nu lovească alte persoane pe stradă, să nu folosească un limbaj urât, să nu se amestece în bătăi ... și încă multe alte situații. Prin intermediul acestei cărți,  venim în ajutorul dumneavoastră. Într-un mod plastic și distractiv, textul însoțit de imagini sugestive o să îi familiarizeze pe copii cu regulile de purtare în situații cotidiene. Mai mult chiar, ei se vor amuza aflând aspecte interesante și vor rezolva și câteva puzzle-uri. 

Aflam multe prin jocuri distractive.

Joaca-te inteligent.

In chilia Cinstitei Cruci a mănăstirii Stavronikita, în ultimii ani ai vieţii sale, stareţul Tihon primea monahi de pe întregul Munte Athos, printre ei – şi pe viitorul sfânt Paisie Aghioritul. Înainte de a muri, stareţul Tihon i-a lăsat moştenire Cuviosului Paisie chilia sa, promiţându-i că „va veni să se vadă cu el”. Cuviosul Paisie îşi amintea mai târziu: „Era 10 septembrie 1971, miezul nopţii. Eu mă rugam şi deodată am văzut cum intră în chilie Stareţul meu! Am sărit, i-am prins picioarele şi le-am sărutat cu evlavie. Nu am înţeles cum s-a desprins din mâinile mele, a intrat în biserică şi a dispărut. Desigur, nimeni nu înţelege cum se petrec asemenea întâmplări. Şi acestea nu se pot explica logic, de aceea se şi numesc minuni. Am aprins îndată o lumânare (în timpul în care s-a întâmplat aceasta, ardea doar candela), pentru a însemna în calendar ziua în care mi s-a arătat Stareţul, ca să nu uit. Când am văzut că aceea era ziua adormirii lui (10 septembrie), m-am întristat foarte tare că această zi trecuse pe neobservate pentru mine. Mă gândesc că bunul părinte mă va ierta, pentru că în ziua aceea, de la răsărit până la apus, am avut mulţi vizitatori, obosisem mult, eram la capătul puterilor şi uitasem absolut de toate. Altfel, aş fi înfăptuit ceva, ca să-mi aduc şi mie folos, şi pe stareţ să-l bucur cu o priveghere de noapte”.

Prologul Filocaliei grecești, tipărite la Veneția în 1782, îl invocă pe sfântul Ioan Gură de Aur ca promotor al rugăciunii isihaste a lui Iisus.
„Tomosul” primului Sinod palamit din iunie 1341, urmat de „Metoda-Canon” de viață isihastă a cuvioșilor Calist și Ignatie Xanthopouloi inclusă în Filocalie, citează în acest sens ca referință de autoritate o „Epistolă către monahi” a lui Ioan Hrisostom.
Cercetări din ultimele decenii au evidențiat existența în manuscrise a trei variante ale unui veritabil manifest „hrisostomian” îndemnând la practicarea rugăciunii lui Iisus foarte popular în Bizanțul secolelor XI–XV. Avem de-a face cu un document esențial al spiritualității bizantine apărut la mijlocul intervalului dintre secolul IV — veacul de aur al patristicii și monahismului originilor — și reînviorarea lor filocalică în secolele XIV și XVIII.
Volumul de față restituie în texte comentate dosarul acestui remarcabil, dar uitat, manifest isihast „hrisostomian” însoțit de cel al comentariilor bizantine la invocarea „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă/ne!”.

Sinteză a revelației biblice și hristologiei dogmatice, rugăciunea lui Iisus — rezumată în neîncetatul „Doamne miluiește” care răsună la ecteniile de la toate slujbele cultului divin ortodox și însoțește rugăciunile fiecărui creștin în parte la altarul inimii — e o sinteză practică a întregii Ortodoxii. Rezumat al întregului creștinism, este chemată să devină pentru toți creștinii respirația duhovnicească a sufletului. În formula memorabilă a „epistolelor” monahale „hrisostomiene” — lecturi isihaste ale omiliilor despre rugăciune ale marelui predicator Gură de Aur —, scopul ultim este nu altul decât ca „inima să înghită pe Domnul și Domnul să înghită inima”.

Cartea cuprinde Acatistul Bunei-Vestiri a Preasfantei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si Paraclisul Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu.

Capitolele cărţii de faţă sunt alcătuite din texte pe care le-am redactat cu felurite prilejuri, la diferite soroace de timp. Considerând că ar putea fi adunate într-un singur volum, le-am ordonat, le-am adăugat alte câteva scrieri şi, astfel, am întocmit cartea ce ne stă înainte. Titlul Vechea şi Noua Romă este un punct de referinţă pentru fiecare capitol în parte. Primele capitole se referă la Vechea Romă a Imperiului Roman, următoarele la Noua Capitală, Noua Romă - Constantinopol, iar celelalte surprind legăturile dintre acestea, conflictele, respectiv întreruperea comuniunii lor. Două cetăţi cu o mare Tradiţie şi cultură, cu o istorie de cuceriri şi lupte pentru eliberare, cu aleşi Părinţi slujitori ai Bisericii şi, deopotrivă, cu rătăciri ale eresurilor, cu mişcări de împotrivire şi de dialog. Nu vorbim despre Prima şi A Doua Romă, în sensul unei înşiruiri ce s-ar putea continua cu o A Treia şi o A Patra, ci despre o singură Romă, cea Veche şi cea Nouă. începând cu veacul al VllI-lea, Vechea Romă va începe, desigur, să păşească pe o cale diferită de Tradiţia şi cultura comună, de isihia şi teologia primelor secole, în vreme ce Noua Romă a continuat, de veacuri, să păstreze însuflarea aceleiaşi Tradiţii. Spunând aceasta avem în vedere adevărul teologic şi viaţa creştină personală. Totuşi, secularismul şi pervertirea credinţei ortodoxe rămân o ispită ce va pândi dintotdeauna Biserica. Avem trebuinţă de o viaţă insuflată de isihasm şi de întreaga Tradiţie isihastă (niptică), adevărata premisă a teologiei ortodoxe. 
 
 
 
Ierotheos, Mitropolitul Nafpaktosului

Scrierile Sfântului Ignatie Briancianinov s-au răspândit în toată lumea ortodoxă. Cartea de faţă ne prezintă viaţa lui, ne prezintă încercările prin care a trecut în vremea în care scria cărţile duhovniceşti atât de apreciate astăzi. Veţi vedea o viaţă care pare plină doar de dureri şi necazuri. O viaţă din care miraculosul lipseşte aproape cu desăvârşire. O viaţă care pare neconvenţională, dacă o raportăm la vieţile pline de minuni ale altor sfinţi contemporani cu el. Dar, tocmai prin aceasta, ea ne poate întări în lupta duhovnicească. Pentru că prezintă încercări asemănătoare, din multe puncte de vedere, cu cele prin care trec mulţi creştini, monahi, preoţi sau chiar şi ierarhi din vremurile noastre. Modul în care a trecut prin ele Sfântul Ignatie este ceea ce îl diferenţiază de ceilalţi. El ne arată că sfinţenia nu este o cale pe care binecuvântarea dumnezeiască aduce doar mângâieri şi bucurii duhovniceşti. Ci este o cale a crucii. Dar a crucii aducătoare de Înviere.