Parintele Zaharia se inscrie intr-o aleasa scoala de spiritualitate monahala ortodoxa fiind fiu duhovnicesc al vrednicului de fericita pomenire Arhi­mandrit Sofronie Saharov, el insusi ucenic al Sfan­tului Siluan Athonitul. „De altfel, din ravna misionara a Parintelui Zaharia a rodit si continutul acestei carti, care cuprinde cuvantarile duhov­nicesti rostite de Preacuviosia Sa in timpul unei vizite pe con­tinentul american, in anul 2007.  Si, probabil, nu s-ar gresi daca s-ar spune ca „inima", in calitatea ei de insondabil centru al persoanei umane si al vietii ei duhovnicesti, reprezinta pre­ocuparea esentiala a cugetarii teologice a Parintelui Zaharia.  De aceea si titlul acestui volum contine graitoarea formulare a Sfantului Apostol Petru, Omul tainic al inimii”, se mentioneaza in Cuvantul inainte semnat de Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane.  Aceasta carte este de mare folos, mai ales in anul 2014, ca An omagial al Sfintei Spovedanii si al Sfintei Impartasanii deoarece acorda o mare importanta pocaintei ca stare si lucrare de innoire duhovniceasca a omului credincios.

Acest volum insumeaza mai multe predici ale Parintelui Sofian Boghiu la unele Duminici, praznice si sarbatori ale sfintilor din timpul anului, care au fost rostite la Manastirea Antim, unde Parintele a fost staret o mare perioada de timp.  Ele pastreaza ordinea pe care a stabilit-o cel care a cules predicile ramase in manuscris de la Parintele Sofian, Ierodiaconul Gamaliel Sima, si anume ordinea cronologica, fixata insa nu in functie de anul bisericesc, ci de cel civil.

Aceste predici sunt urmate de cateva meditatii ale Parintelui pe tema providentei divine, a rugaciunii, a relatiei parinte duhovnicesc - ucenic, precum si cateva invataturi si sfaturi legate de Sfanta Taina a Spovedaniei.

Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

153 de istorisiri minunate adunate de la Sfintii Parinti pentru copii

Cartea de fata doreste sa aduca marturie scrisa despre o mica parte dintre Sfintii care au stralucit in lume de la Pogorarea Duhului Sfant si pana in zilele noastre. Sunt cuprinse aici multe fapte pilduitoare si minuni ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului si ale multora dintre Sfinti.

Toate istorisirile au fost invesmantate cu una sau mai multe ilustratii ale faptelor. In zilele pe care le traim, cand multe din cele ce ne incaonjoara ne vatama si vederea si mintea, ilustratiile acestei carti vor putea mijloci cititorilor-privitorilor o oarecare luminare launtrica si o samanta de arvuna duhovniceasca.

Cuvintele si faptele ce alcatuies aceasta carte au fost culese din multimea cartilor de suflet folositoare ale Bisericii. Pe alocuri istorisirile au fost indreptate in asa fel incat sa fie mai pe intelesul si la indemana copiilor.

"Din perspectivă creştină ortodoxă, moartea nu este un rău absolut, care trebuie amânat cu orice preţ, nici viaţa biologică nu este un bine absolut, care trebuie prelungit cu orice preţ. Moartea spirituală este răul absolut de care trebuie să ne ferim, şi viaţa spirituală este binele absolut care trebuie dobândit. Să amintim aici minunata zicere a Sfântului Ioan Gură de Aur:<< Nu e rău să mori; rău e să mori rău >>. [...] Pentru creştin, sfârşitul vieţii este un moment crucial. Starea spirituală în care îl află moartea e hotărâtoare pentru viaţa sa în veşnicie. Răgazul dinaintea morţii e timp de pocăinţă, de împăcare cu Dumnezeu şi cu semenii, de curăţire a minţii şi a inimii, timp de rugăciune fierbinte şi alipire puternică de Dumnezeu." 

Jean-Claude Larchet 

(lipsa text)

Antologia care constituie cea mai mare parte a acestui volum cuprinde texte din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi sau ale marilor monahi din lumea ortodoxă, din toate epocile, care ne luminează spre a înţelege cum era, în desăvârşirea din rai, legătura dintre om şi celelalte vieţuitoare, pentru ce această legătură s-a degradat în timp, ce putem învăţa de la animale – domestice sau sălbatice – despre natură, despre noi înşine şi despre Dumnezeu, şi cum sfinţii – a căror vieţuire şi duhovnicie sunt pentru noi pilde vrednice de urmat – au izbutit să restatornicescă o legătură nu doar paşnică, ci şi prietenoasă cu animalele, având faţă de ele – fără urmă de idolatrie – purtări cinstitoare şi iubitoare, redobândind starea din rai, în care legătura omului cu creaţia era în deplină armonie, potrivit voii dintru început a Creatorului.

Jean‑Claude Larchet

Iconografia, ca şi teologia, este un element viu din trupul cel viu al Bisericii și nu se poate mulţumi cu simpla reproducere a unor modele date o dată pentru totdeauna.

Arta iconografică, dacă se mărgineşte la aplicarea unor reguli, la exercitarea unei tehnici, la reproducerea unor procedee, este o artă moartă. Iconarul e dator, aşadar, să fie creator. Şi nu poate fi creator decât dacă este artist cu adevărat. Dar e mare deosebirea dintre iconar şi artistul profan.

Artistul profan îşi află izvorul inspiraţiei în străfun-durile, adesea tulburi, ale inconştientului său; -iconarul este insuflat de învăţătura Bisericii și luminat de Duhul Sfânt.

Artistul profan se exprimă pe sine folosindu-se de întregul său talent ca să-şi manifeste şi să-şi afirme individualitatea, căutând notorietatea şi gloria; iconarul îşi exprimă personalitatea ca mădular al Bisericii, unit cu Dumnezeu şi cu semenii; talentul şi-l pune în slujba înfăţişării lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, pentru ca aceştia să fie cinstiţi şi slăviţi prin icoane. Geniul propriu artistului şi puterea sa de creaţie nu se sting, dar, puse în slujba Bisericii şi disciplinate prin asceză, capătă o altă dimensiune, sunt transfigurate.

Traducere din limba franceza de Marinela Bojin

Chiar dacă problemele ecologice impun într‑adevăr măsuri politice şi economice urgente din partea statelor, sunt tot mai multe voci care subliniază că la o soluţionare profundă şi deplină a acestora nu se poate ajunge decât printr‑o schimbare radicală a mentalităţii şi a modului nostru de viaţă, pentru că problemele ecologice au în fond cauze spirituale – legate de felul în care omul percepe şi concepe natura, de felul în care se apropie şi se foloseşte de ea –, şi prin urmare se impun soluţii spirituale.

Iar aici Biserica Ortodoxă – cu o lungă tradiţie de reflecţie (teologică, cosmologică, antropologică) şi de practică (liturgică şi spirituală) referitor la valoarea creaţiei şi cuvenita relaţie a omului cu ea – poate să ofere, în cadrul crizei actuale, principii călăuzitoare pentru reflecţia şi acţiunea tuturor celor care se străduiesc să salveze natura, acum şi în viitor.

Jean‑Claude Larchet

Parintele Gavriil a fost o minunata imbinare de monahism infloritor al Evului Mediu si de monahism prigonit al veacului al XX‑lea, si o adevarata icoana a Sfintilor Parinti, asa cum ii stim din vechile scrieri.  Era deopotriva nevoitor aspru si bland ca un prunc, si stralucea in chip dumnezeiesc.  Ges­turile sale expresive, cuvintele miscatoare si con­vingatoare ii calauzeau pe incepatori pe calea Luminii.  Celor sporiti le vadea slabiciunile cu toata asprimea, iar la nevoie, ii facea sa‑si vada gresalele tinandu‑i in genunchi si ridicandu‑si glasul.  Gasea in toate bun prilej ca sa rosteasca cuvant de folos si pentru suflet, si pentru trup.  Pana si cei care nu stiau nimic despre credinta ortodoxa, trecand pe la manastire si primind binecuvantare de la parintele, erau coplesiti de cuceritoarea sa putere duhovniceasca si de harul ce izvora din el.  Si asa in toti sadea semintele dreptei credinte.