Personalitatea poetului Mihai Eminescu (1850-1889) a fost evocată, de-a lungul timpului, în nenumărate lucrări și studii de specialitate, apărute atât în țară cât și în mediul
academic internațional. Însă la începutul eminescologiei se află o lucrare a cărei valoare a rămas pentru multă vreme nerecunoscută: teza de doctorat a viitorului patriarh
al României, la acea vreme un tânăr de doar 27 de ani, Elie Miron Cristea (1868-1939), intitulată Eminescu, viața și opera. Studiu asupra unor creații mai noi în literatura română.
Lucrarea celui dintâi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, rezultatul a patru ani de cercetări ca bursier al Mitropoliei Ardealului (1891-1895), a fost susținută în
limba maghiară, în urma absolvirii cursurilor de filosofie și filologie modernă din cadrul Facultății de Litere și Filosofie a Universității Regale din Budapesta, în luna mai
a anului 1895, fiind publicată, un an mai târziu, la Editura Aurora a lui Todoran Endre din Gherla. Valoarea acestei prime monografii privitoare la viața și opera celui mai mare poet al literaturii române a
fost sesizată pentru prima oară la anul 1966, de către cercetătoarea Elena Stan. Ea a fost recuperată pentru cititorii de limbă română la anul 1984, prin strădania vrednicului de
pomenire mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului, care a tradus-o și publicat-o în cadrul volumului Pagini dintr-o arhivă inedită, apărut la Editura Minerva.
Ulterior, această operă a mai cunoscut trei ediții (1997 – îngrijită de Maria Roșca; 2000 – sub coordonarea profesorului Ilie Șandru, în traducerea lui Illes Iosif;
2010 – cu sprijinul profesorului Ioan Olimpiu Luca), astfel că prezenta ediție constituie cea de-a patra reeditare în limba română a lucrării vrednicului de pomenire patriarh
Elie Miron Cristea și cea dintâi apărută în cadrul Editurilor Patriarhiei Române, cu ocazia Anului omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și
a Anului comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești.
Monografia Eminescu, viața și opera. Studiu asupra unor creații mai noi în literatura română cuprinde două părți principale, cea dintâi referindu-se la viața poetului, marcând
cu acribie și moderație parcursul acestuia, de la anii copilăriei petrecute la Ipotești la cei de studiu și activitate literară și sesizând corect nedreptățile cărora le-a căzut victimă
„luceafărul poeziei românești” – expresie folosită pentru prima oară de către patriarhul Miron Cristea și consacrată ulterior în critica literară. Un alt merit al acestei prezentări
biografice îl constituie susținerea argumentelor privitoare la caracterul lui Eminescu cu citate din versurile poetului. Lacunele ce au fost constatate ulterior au fost cauzate de
vasta anecdotică ce circula în vreme, cât și de puținătatea surselor ce i-au fost disponibile – după cum el însuși mărturisea – tânărului doctorand, Miron Cristea susținând necesitatea
realizării unei ediții critice a scriitorului. Cu toate acestea, lipsurile nu sunt majore, fapt datorat în principal raportării autorului exclusiv la sursele cele mai sigure.
Cea de-a doua parte a lucrării este dedicată operei poetului moldovean, constituind cea dintâi abordare completă a acesteia, desigur în limitele îngăduite de
publicațiile apărute până la acea dată (cele șase ediții ale lui Titu Maiorescu), dat fiind că totalitatea manuscriselor inedite ale lui Mihai Eminescu au fost donate Academiei
Române abia în anul 1902. Viziunea de ansamblu a operei eminesciene, în special partea poetică, dar și proza și publicistica, este realizată cu simț critic și moderație,
fiind subliniate principalele surse de inspirație și orizonturile tematice predilecte. De asemenea, patriarhul Miron Cristea încadrează corect – cel dintâi – opera poetului în
cadrul curentului literar al romantismului european, subliniind patriotismul și dragostea față de limbă ce răzbate
din scrierile sale, cât și talentul său satiric ieșit din comun.
Lucrarea se încheie printr-o serie de concluzii valoroase, valabile până astăzi, ce urmează într-o bună măsură liniile directoare trasate de către Titu Maiorescu, fondatorul
eminescologiei, în privința interpretării operei marelui poet național. Totodată, sunt prezentate mai multe clarificări relative la curentul antieminescian, ce începuse deja să
se manifeste în epocă, avându-l drept întemeietor pe canonicul romano-catolic Alexandru Grama, originar din Banat.
Între meritele acestei biografii se numără faptul că este cea dintâi lucrare academică dedicată personalității și operei lui Mihai Eminescu, fiind publicată la doar șapte
ani de la trecerea la cele veșnice a poetului. De asemenea, ca operă a unui ardelean care trăia în afara granițelor de atunci ale României, susținută în fața elitelor academice
din Budapesta, monografia patriarhului Miron Cristea reprezintă o dovadă de netăgăduit a patriotismului viitorului ierarh, care a făcut pentru prima oară cunoscută personalitatea
celui mai important reprezentant al literaturii române mediilor europene.
În concluzie, pe lângă faptul că reprezintă o lucrare de pionierat în domeniul eminescologiei, monografia Eminescu, viața și opera. Studiu asupra unor creații mai noi
în literatura română prezintă sentințe valabile până astăzi și constituie o providențială legătură între patriotismul și dragostea față de limba română a două personalități de
seamă ale culturii române: poetul național Mihai Eminescu și primul patriarh al României, Miron Cristea.

Conţinutul acestei cărți este o importantă sursă de informare, care poate determina o binevenită schimbare de perspectivă asupra persoanelor afectate de alcoolism sau dependenţă de droguri. Slujitorii de astăzi ai Bisericii pot întâlni pe parcursul operei de pastorație multe asemenea persoane afectate de adicție, pe care, informați fiind în legătură cu specificul suferinţelor acestora, le pot ajuta în mod adecvat.

În primul capitol al lucrării autorii încearcă să stabilească o punte de legătură între anumite elemente ale spiritualității și psihoterapiei ortodoxe și problematica adicției față de alcool, așa cum este aceasta văzută în lumina științei actuale. O perspectivă ortodoxă este cu atât mai necesară, cu cât medicina modernă privește alcoolismul ca pe o boală complexă care afectează integral ființa umană și asupra căreia trebuie să se aplece medicul, psihologul, psihiatrul și, nu în ultimul rând, preotul. Prin analiza teologică întreprinsă asupra conceptului de boală bio-psiho-socio-spirituală a alcoolismului putem înțelege și rolul de terapeut al preotului în tratarea adicției, el fiind chemat să predice şi să trăiască personal mesajul Evangheliei lui Hristos, un mesaj vindecător și mântuitor pentru om.

Din perspectiva înaltă a Bisericii, adicţia reprezintă inclusiv un mod de a-L respinge pe Dumnezeu și de a substitui relaţia mântuitoare cu El ataşamentului nociv faţă de un „lucru” care ne poate distruge sensul cel mai înalt al vieții. Primul capitol al cărții ilustrează bogat această profundă perspectivă asupra adicţiei cu ajutorul textelor biblice și al scrierilor patristice, făcând trimitere și la lucrările unor teologi contemporani.

În al doilea capitol, problema alcoolismului este abordată din perspectiva teoriilor tradiţionale şi actuale referitoare la dependenţă. Adicţia este prezentată ca fiind o boală, o problemă medicală care poate debuta prin manifestări ce indică doar un derapaj moral, dar care ulterior devine o problemă gravă, afectând persoana atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere psihic. Pe parcursul acestui capitol se descriu caracterul nociv şi efectele progresive ale alcoolismului, care antrenează treptat o stare de neputinţă, pentru ca în final mintea, trupul şi sufletul să ajungă în starea critică când doar cu un ajutor primit din exterior mai pot fi evitate consecinţele cumplite ale acestei maladii.

Capitolul al treilea surprinde impactul adicţiei asupra familiei celor afectați de alcoolism. Pe parcursul acestui capitol al lucrării sunt formulate unele recomandări cu privire la modul în care preotul poate oferi speranţă familiei confruntate cu această gravă problemă. Ni se arată, în mod special, cum afectează alcoolismul relațiile din interiorul unei familii. Reflectarea asupra conceptului de codependență, descris în termenii psihoterapiei moderne, ne poate duce cu gândul la stările sufletești pe care Sfinții Părinți le-au descris ca fiind manifestări ale ”duhului iubirii de stăpânire”, cu toate consecințele acestora asupra persoanei stăpânite de patimă.

În capitolul final al cărții, scrierile despre patimi ale Sfântului Maxim Mărturisitorul sunt invocate pentru a se oferi o înțelegere duhovnicească asupra adicţiei, dar şi pentru a se extrage din mesajul lor profund soluții de vindecare a patimii. Aceasta poate fi privită din mai multe perspective, dar cea care se impune este aceea în care rădăcina oricărei adicții subzistă în îndepărtarea de Dumnezeu, în înstrăinarea de El, realitate care conduce la pierderea speranţei și a libertății persoanei dependente, care ajunge să se autodistrugă prin patima căreia i se abandonează. Acest ultim capitol conţine, de asemenea, câteva sfaturi practice pentru întreținerea speranţei persoanelor dominate de adicţie și copleşite de cumplitele efecte ale acesteia, consecințe care amenință grav nu doar trupul, ci și sufletul.

Personalitatea poetului Mihai Eminescu (1850-1889) a fost evocată, de-a lungul timpului, în nenumărate lucrări și studii de specialitate, apărute atât în țară cât și în mediul
academic internațional. Însă la începutul eminescologiei se află o lucrare a cărei valoare a rămas pentru multă vreme nerecunoscută: teza de doctorat a viitorului patriarh
al României, la acea vreme un tânăr de doar 27 de ani, Elie Miron Cristea (1868-1939), intitulată Eminescu, viața și opera. Studiu asupra unor creații mai noi în literatura română.
Lucrarea celui dintâi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, rezultatul a patru ani de cercetări ca bursier al Mitropoliei Ardealului (1891-1895), a fost susținută în
limba maghiară, în urma absolvirii cursurilor de filosofie și filologie modernă din cadrul Facultății de Litere și Filosofie a Universității Regale din Budapesta, în luna mai
a anului 1895, fiind publicată, un an mai târziu, la Editura Aurora a lui Todoran Endre din Gherla. Valoarea acestei prime monografii privitoare la viața și opera celui mai mare poet al literaturii române a
fost sesizată pentru prima oară la anul 1966, de către cercetătoarea Elena Stan. Ea a fost recuperată pentru cititorii de limbă română la anul 1984, prin strădania vrednicului de
pomenire mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului, care a tradus-o și publicat-o în cadrul volumului Pagini dintr-o arhivă inedită, apărut la Editura Minerva.
Ulterior, această operă a mai cunoscut trei ediții (1997 – îngrijită de Maria Roșca; 2000 – sub coordonarea profesorului Ilie Șandru, în traducerea lui Illes Iosif;
2010 – cu sprijinul profesorului Ioan Olimpiu Luca), astfel că prezenta ediție constituie cea de-a patra reeditare în limba română a lucrării vrednicului de pomenire patriarh
Elie Miron Cristea și cea dintâi apărută în cadrul Editurilor Patriarhiei Române, cu ocazia Anului omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și
a Anului comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești.
Monografia Eminescu, viața și opera. Studiu asupra unor creații mai noi în literatura română cuprinde două părți principale, cea dintâi referindu-se la viața poetului, marcând
cu acribie și moderație parcursul acestuia, de la anii copilăriei petrecute la Ipotești la cei de studiu și activitate literară și sesizând corect nedreptățile cărora le-a căzut victimă
„luceafărul poeziei românești” – expresie folosită pentru prima oară de către patriarhul Miron Cristea și consacrată ulterior în critica literară. Un alt merit al acestei prezentări
biografice îl constituie susținerea argumentelor privitoare la caracterul lui Eminescu cu citate din versurile poetului. Lacunele ce au fost constatate ulterior au fost cauzate de
vasta anecdotică ce circula în vreme, cât și de puținătatea surselor ce i-au fost disponibile – după cum el însuși mărturisea – tânărului doctorand, Miron Cristea susținând necesitatea
realizării unei ediții critice a scriitorului. Cu toate acestea, lipsurile nu sunt majore, fapt datorat în principal raportării autorului exclusiv la sursele cele mai sigure.
Cea de-a doua parte a lucrării este dedicată operei poetului moldovean, constituind cea dintâi abordare completă a acesteia, desigur în limitele îngăduite de
publicațiile apărute până la acea dată (cele șase ediții ale lui Titu Maiorescu), dat fiind că totalitatea manuscriselor inedite ale lui Mihai Eminescu au fost donate Academiei
Române abia în anul 1902. Viziunea de ansamblu a operei eminesciene, în special partea poetică, dar și proza și publicistica, este realizată cu simț critic și moderație,
fiind subliniate principalele surse de inspirație și orizonturile tematice predilecte. De asemenea, patriarhul Miron Cristea încadrează corect – cel dintâi – opera poetului în
cadrul curentului literar al romantismului european, subliniind patriotismul și dragostea față de limbă ce răzbate
din scrierile sale, cât și talentul său satiric ieșit din comun.
Lucrarea se încheie printr-o serie de concluzii valoroase, valabile până astăzi, ce urmează într-o bună măsură liniile directoare trasate de către Titu Maiorescu, fondatorul
eminescologiei, în privința interpretării operei marelui poet național. Totodată, sunt prezentate mai multe clarificări relative la curentul antieminescian, ce începuse deja să
se manifeste în epocă, avându-l drept întemeietor pe canonicul romano-catolic Alexandru Grama, originar din Banat.
Între meritele acestei biografii se numără faptul că este cea dintâi lucrare academică dedicată personalității și operei lui Mihai Eminescu, fiind publicată la doar șapte
ani de la trecerea la cele veșnice a poetului. De asemenea, ca operă a unui ardelean care trăia în afara granițelor de atunci ale României, susținută în fața elitelor academice
din Budapesta, monografia patriarhului Miron Cristea reprezintă o dovadă de netăgăduit a patriotismului viitorului ierarh, care a făcut pentru prima oară cunoscută personalitatea
celui mai important reprezentant al literaturii române mediilor europene.
În concluzie, pe lângă faptul că reprezintă o lucrare de pionierat în domeniul eminescologiei, monografia Eminescu, viața și opera. Studiu asupra unor creații mai noi
în literatura română prezintă sentințe valabile până astăzi și constituie o providențială legătură între patriotismul și dragostea față de limba română a două personalități de
seamă ale culturii române: poetul național Mihai Eminescu și primul patriarh al României, Miron Cristea.