Pe cerul cel gandit al Bisericii noastre multe stele prealuminoase, adica Sfinti cunoscuti, fac parte din tagma mirenilor.  In afara de Mucenici si de Noi-Mucenici, care in majoritatea lor sunt mireni, exista si multi mireni sfinti.

Sfintenia, asadar, nu este un privilegiu in exclusivitate al monahilor si al celor sfintiti, ci ea este cu putinta sa fie atinsa de orice crestin care are credinta dreapta si ravna pentru nevointa.

Cu Batranul Arsenie se pare ca se implineste cuvantul evanghelic: "Iata cu adevarat israelitean, intru care nu este viclesug". A fost din fire cinstit, simplu, fara de rautate, bland, ascultator, neagonisitor si, in mod deosebit, un nevoitor cum rar se intalneste. Pentru Batranul Arsenie, intotdeauna da era da, iar nu era nu.

Niciodata nu tinea minte raul, orice i-ai fi facut, niciodata nu se mania, niciodata nu facea rau nimanui. Traia in ascultare cu o desavarsita acrivie, si de aceea, prin ascultarea si desavarsita credinta ce le avea in staretul sau, traia zilnic mai presus de legile firii.

In privegherile pe care le incepea de cu seara, se ostenea peste masura cu mii de metanii si cu starea de toata noaptea in picioare, pana se lumina de ziua. Atat de mult se adancea in rugaciune si se daruia ei, incat de multe ori, cand se apropia timpul lucrului, nu voia sa se dezlipeasca de rugaciune.

Batranul acesta, cu toata simplitatea lui, a prins sensul vietii monahale. S-a predat pe sine in intregime ascultarii si nevointei, de aceea L-a si gasit pe Cel dorit. A gasit inlauntrul sau rugaciunea, L-a gasit pe Dumnezeu.

Monahul Iosif Vatopedinul

In zilele noastre, in ciuda extraordinarului progres al stiintei medicale, bolnavii se inmultesc si apar boli noi.  Aproape fiecare familie a trecut sau trece prin incercarile bolilor.  De aceea este foarte folositor sa cercetam care este cauza bolilor si cum vom putea sa le infruntam duhovniceste, ca sa dobandim folos pentru sufletul nostru.  Asa cum vom vedea, boala, care fie se datoreste pacatului, fie altei pricini, este un mijloc de tamaduire si curatie a sufleului.

Pastrator cu scumpatate si lucrator al traditiei noastre patristice, Staretul Iosif n-a incetat vreodata lucrarea inalta a pocaintei, potrivit terminologiei Parintilor nostri.

Asezand faptuirea drept temelie a contemplatiei, Staretul a strabatut calea vietii duhovnicesti cu multa suferinta, urcand toate treptele scarii duhovnicesti.  Si astfel, cu ajutorul Harului, ajungand purtator de Dumnezeu si minte indumnezeita, ne-a daruit intr-o forma innoita, noua, celor de azi, care suntem mult insetati si lipsiti de invatatura, toata traditia Parintilor celor de demult.  Staretul, dupa ce a strabatut acelasi drum si a facut aceeasi calatorie purtatoare de cruce ca si cei din vechime, impartasindu-ne experientele sale, ne da posibilitatea si noua, celor de azi, sa fim urmasi si continuatori ai Sfintilor nostri Parinti.

Monahul Iosif Vatopedinul

Parintele Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiti parinti care au vietuit la Sfantul Munte, a carui faima a depasit cu mult hotarele Greciei. Veneau la Parintele Paisie pentru a-l vedea si a-i cere sfat oameni din cele mai diferite colturi ale lumii: Australia, America, Canada, Germania, Rusia, Romania, Franta, Africa. Si toti plecau bucurosi si impacati sufleteste dupa o intalnire cu parintele.

Aceste epistole s-au scris de fericitul Batran Paisie si au fost trimise catre Sfanta Sihastrie a Sfantului Evanghelist Ioan Teologul.

Epistolele au fost pregatite pentru aceasta editare cu putine luni inainte de adormirea Batranului, dar el ne-a spus ca ele sa se editeze dupa adormirea sa si sa cuprinda si testamentul sau, care legalizeaza si asigura curatia si neschimbarea epistolelor.

Ii multumim lui Dumnezeu Celui intreit, Care Si-a daruit harul Sau si binecuvantarea Sa Muntelui Athos, ca sa fie loc al pocaintei, al rugaciunii si laborator al sfinteniei.  Inca de la intemeierea sa si pana astazi, in acest loc au inflorit multe flori frumos mirositoare, barbati sfinti cunoscuti si necunoscuti.

Muntele Athos are denumirea de Muntele Sfant, nu pentru ca aceia care vietuiesc in acesta ar fi toti sfinti si lipsiti de patimi, ci fiindca locuitorii lui, dintre cei mai multi, se nevoiesc pentru sfintenie si unirea lor cu Hristos, multi urmarind binecuvantata indumnezeire.

Evenimentul canonizarii oficiale a Sfantului Gheorghie Karslidis constituie o rascruce importanta in istoria Sfintei Mitropolii a Dramei.  Smeritul si evlaviosul Cuvios Gheorghie s-a nascut in Arghiropolis din Pont in anul 1901.  A trait in Georgia si Rusia, unde a fost tuns in monahism si hirotonit diacon si apoi preot.  Odata cu venirea sa in Grecia, in anul 1930, a locuit in satul Sipsa Dramei, astazi numit Taxiarhis.  Aici a intemeiat Manastirea Inaltarii Domnului, a trait o viata bine-placuta lui Dumnezeu si a devenit un parinte duhovnicesc plin de afectiune pentru multi.  A adormit si a fost ingropat in locul nevointei sale la 4 Noiembrie 1959.

Robia față de patimi este dureroasă. Omul, uitându‑L pe Dumnezeu, îndumnezeiește materia și pe sine însuși. Este predispus la nespusa nenorocire a vieții păcătoase. Depărtarea de Dumnezeu îi creează o puternică singurătate, o înfricoșătoare autarhie, o neîndurătoare pustiire. Nu se bucură, nimic nu‑l satisface, nu se simte împlinit și nu se liniștește. Fără Dumnezeu toate sunt lipsite de bucurie, fără sens și întunecate. Relațiile devin conflictuale, plictisitoare, problematice. Lipsa de rațiune domină. Stricăciunea stăpânește toate. Omul este dus să facă ceea ce nu dorește, lucrul pentru care el nu a fost plăsmuit să îl facă. Și el, în loc să se scuture de această stare, se îndreptățește și într‑un fel se batjocorește pe sine însuși. Ajunge chiar să se certe și cu Însuși Dumnezeu, ca și cum Acela ar fi vinovat de starea lui.

Intr-o epoca bogata in cuvant, stiri, informatii, dezbateri, dialog, comunicare, pare mai degraba ciudat ca cineva sa vorbeasca despre tacere.  In vremuri de decadere a cuvantului in minciuna, jignire, lingusire, ironie, inselaciune si batjocura, se impune, credem, sa faca referire cineva si la cunoscuta, aleasa, discreta si de folos aducatoarea tacere.  Tacerea e un fel de a fi.

Cineva care tace nu inseamna nicidecum ca e nepasator, apatic, lipsit de vlaga si neatent.  Tacerea deliberata, putina vorbire cultivata cu grija si respingerea vorbariei si a barfei constituie cinstea tacerii si evitarea obositoarei poliloghii, de la care provin continuu diferite probleme precum certuri, raceala sufleteasca, zarva.  Oamenii tacuti vorbesc prin tacerea lor sobra.  Nu tac pentru ca nu stiu sa vorbeasca, din rea-vointa si din ingamfare ascunsa ca nu participa la discutii de nivel inalt, ci din simtirea smerita ca nu au ceva important de spus.  Astfel, pur si simplu tac.  Cand insa chiar vorbesc, lasa cuvant plin de continut.

Inflacaratul Staret si-a intemeiat casa duhovniceasca pe piatra credintei si a smereniei. Vorbea putin si lucra mult. Manca si se odihnea cu multa infranare.  Era vrajmas al iubirii de placeri lumesti, care, sub aparenta inselatoare a desfatarii, ii inseala pe cei insetati de ea.  Si-a ales calea cea stramta a virtutii care duce la fericita si vesnica odihna, la inceput de nevoie, iar apoi de buna voie.  Prin asceza L-a primit pe Dumnezeu intru sine, dupa ce a aratat mai intai prin eroismul sau ca intr-adevar L-a dorit si apoi prin barbatia sa ca Il poate pastra in sine.  Prin neagoniseala a dobandit aripi de vultur care zboara la inaltime.  Prin culcarea pe jos, prin statul indelung in picioare si prin priveghere si-a inceput nevointa de omorare a patimilor.  Trupul, materia, somnului i s-au supus.  Odihna trupeasca i-a devenit un vrajmas inca din tinerete.

Patimile se mişcă înlăuntrul nostru pentru că sunt încuibate în noi, le-am dat binețe, discutăm cu ele, le îngrijim, le iubim chiar, le îndreptăţim, le socotim mai mici decât ale semenilor din preajma noastră şi astfel amânăm în mod deliberat alungarea lor. Cultivarea patimilor înseamnă totodată o primejdioasă mulţumire de sine, un narcisism stânjenitor…
Lacrimile lui Adam înaintea grădinii Raiului au fost începutul trezviei, al curăţiei, al pocăinţei, spre luminare şi nepătimire. Este de mare trebuință să se nască în inima omului împotrivirea asupra patimii. Potrivit Tradiţiei ortodoxe, el trebuie să se nevoiască cu răbdare, stăruitor, cu grijă, cu sinceritate şi cu smerenie pentru omorârea patimilor. Trebuie ca omul să se liniştească, să-şi adune mintea, să-şi concentreze puterile, să-şi cunoască posibilităţile, să studieze, să se roage, să plângă, să se smerească, să aibă o viaţă tainică.
În această frumoasă şi sfântă luptă a omului pentru tămăduirea de patimi, Însuşi Hristos este Înaintemergător, pe Carele suntem chemaţi să Îl urmăm cu credinţă, cu dragoste, în chip liber, cu mărinimie, cu bucurie şi cu jertfelnicie.
Monahul Moise s-a născut în Atena la anul 1952. S-a nevoit în viața monahală, în Muntele Athos, timp de mai bine de 30 de ani. S-a îndeletnicit cu iconografia, pictura – portrete din viața athonită, poezia, critica și redactarea de carte. A scris zeci de cărți și a susținut omilii în Grecia și în afara granițelor ei. A îndeplinit funcția de prim-secretar al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte și reprezentant administrativ al Schitului Sfântul Pantelimon, ce aparține de Mănăstirea Cutlumuș. A fost redactor-șef al publicației athonite Protaton și Starețul colibei Sfântul Ioan Gură de Aur din cadrul Schitului amintit anterior.
A trecut la Domnul la data de 1 iunie 2014 după o perioadă îndelungată de suferinţă .