Autorul reuseste sa aduca in fata ochilor sufletului nostru “icoana” tatalui sau, un preot simplu de tara, care s-a dedicat total misiunii sale duhovnicesti, fara sa se fereasca de nimic din ceea ce i-ar fi cerut aceasta. Citind acest roman, reusim sa ne ridicam si noi putin deasupra pamantului si sa intrezarim o bucatica de Cer.

Cel putin doua intrebari par sa merite o atentie aparte , inainte de lectura cartii de fata : prima, referitoare chiar la titlul romanului. Ce l-a facut pe autor sa aleaga pentru primul sau roman titlui Ultima Ora ? Aceasta intrebare ne duce cu gandul la un roman mult mai celebru , si anume , la Ultima noapte de dragoste, intaina noapte de razboi si ne face sa ne intrebam daca C.Virgil Gheorghiu , omul cu un al saselea simt, cel al primejdiei, nu avea,inca de la aceasta varsta tanara, presentimentul ultimului ceas de tihna si de calm inaintea unei perioade tulburi, teribile,care avea sa-i transforme si pe plan personal viata intr-una aproape normala,intr-o alta de-a dreptul dramatica,inimaginabila atunci.

A doua intrebare este daca Ultima Ora e o prefigurare a romanului de mare succes, Ora 25 ?

Putem spune ca intr-o oarecare masura am raspuns deja. Indiscutabil ,asa este. Tema orei si succesiunea logica a acesteia fac o punte peste toate scrierile intermediare ale autorului, trasand o curba ascendenta de maturizare foarte rapida.

Din considerente biografice si bibliografice, nu ar fi drept ca acest prim roman al scriitorului sa lipseasca din bilioteca niciunui admirator al sau.

Insa acestea nu sunt singurele motive pentru care editura noastra a hotarat reeditarea sa. Cititorul atent le ve descoperi fara mare dificultate pe toate celelalte,inclusiv ineditele trimiteri teologice deja prezente.

„N-am citit nimic, în nici o literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personagiile dumitale. Consider Ora 25 una din cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările.” 
Mircea Eliade

„Gheorghiu remarcă pe bună dreptate că osândirea (și pătimirea) lui Hristos a fost asociată cu cea a celor doi tâlhari. Tehnica amalgamului era deja practicată în anul zero. Singurul progres, după Gheorghiu: astăzi, zece mii de nevinovați se află între doi vinovați...” 
Albert Camus

„Cu un milion de exemplare vândute, acest roman a fost, fără doar și poate, unul dintre cele mai mari succese literare de după război. Cu toate că autorul lui era un mare necunoscut, despre care nu se știa decât că e un român, în jur de treizeci de ani, sosit clandestin în Franța de câteva luni [...] Nedreptățile posterității literare – dar, poate mai bine spus, omerta de care a avut parte Gheorghiu după cabala lansată împotriva lui de Lettres françaises, organ politico‑literar finanțat de Moscova – pot explica de la sine de ce Ora 25 nu a intrat în «canonul» operelor clasice, al acelor cărți esențiale, vizionare, situate la limita distopiei, care au marcat istoria secolului al XX‑lea. 
Provoc, astfel, orice cititor care va deschide acest roman pentru prima oară să ia aminte dacă, după lectura lui, va putea rămâne «nevătămat». Eu, unul, n-am reușit...” 
Thierry Gillyboef

Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Cineva l-a intrebat odata pe parintele Iachint de ce Dumnezeu ingaduie ca oamenii onesti, drepti, sa aiba o viata plina de suferinta.  Parintele Iachint a raspuns: "Suferinta este data celor alesi!"

Aceasta nu este o carte! 
Este o tragica secventa din apatica marsaluiala in care traversam aceasta Vale a Suspinelor. Viata! 

Parintele Gavriil a fost o minunata imbinare de monahism infloritor al Evului Mediu si de monahism prigonit al veacului al XX‑lea, si o adevarata icoana a Sfintilor Parinti, asa cum ii stim din vechile scrieri.  Era deopotriva nevoitor aspru si bland ca un prunc, si stralucea in chip dumnezeiesc.  Ges­turile sale expresive, cuvintele miscatoare si con­vingatoare ii calauzeau pe incepatori pe calea Luminii.  Celor sporiti le vadea slabiciunile cu toata asprimea, iar la nevoie, ii facea sa‑si vada gresalele tinandu‑i in genunchi si ridicandu‑si glasul.  Gasea in toate bun prilej ca sa rosteasca cuvant de folos si pentru suflet, si pentru trup.  Pana si cei care nu stiau nimic despre credinta ortodoxa, trecand pe la manastire si primind binecuvantare de la parintele, erau coplesiti de cuceritoarea sa putere duhovniceasca si de harul ce izvora din el.  Si asa in toti sadea semintele dreptei credinte.

Cuvintele ce sunt cuprinse in paginile acestei carti au fost adunate intru pomenirea si cinstirea Doamnei Maria Brancoveanu, sotia Voievodului Martir si maica Sfintilor Constantin, Stefan, Radu si Matei.

Dacă noi, la nivel personal sau comun, nu vom învăţa să trăim duhovniceşte din revelaţiile tainice care ne sunt oferite permanent în Liturghie, ci vom rămâne numai la nivelul de trăire sufletesc, însăşi Liturghia va fi pentru noi neînţeleasă, în mare parte. Adesea ni se pare că „duhovnicesc” înseamnă o stare sufletească extrem de înaltă, sublimă şi apropiată de Dumnezeu. În realitate, din lectura rugăciunilor şi din analiza icoanelor sfinţilor, vedem cu claritate că există o ruptură între aceste două sfere. Există o limită între nivelul sufletesc şi un cu totul alt nivel, cel al duhului, unde Dumnezeu lucrează într-un cu totul alt mod.

Bineînţeles, tot ceea ce se întâmplă în om se reflectă de asemenea şi în sfera sa sufletească, şi în cea trupească. Ceea ce se întâmplă în duh, nu reprezintă ceva sufletesc, oricât de înalt ar fi, ci este împărtăşire de ceva care depăşeşte caracterul creat. Din acest punct de vedere, experienţa ascetică, aşa cum o înţelege Ortodoxia, comportă un caracter specific. 

Liturghia ca stăpânire a lui Dumnezeu asupra acestei lumi prin noi trebuie să continue în afara bisericii. Împărtăşiţi fiind, intrăm în lume îmbrăcaţi cu puterea lui Hristos, pentru ca să smulgem lumea aceasta din mâinile stăpânitorului acestei lumi, pentru a aduce lumea aceasta în dar şi jertfă şi prinos lui Hristos; pentru ca lumea aceasta să iasă din categoria timpului şi să intre în categoria veşniciei. Liturghia este neterminată. Noi ieşim din biserică cu pace, pentru a continua Taina Liturghiei în afara bisericii, sfinţind tot ceea ce constituie lumea noastră şi făcând-o parte a Împărăţiei cerurilor.