(lipsa text)

Acest Acatist ne indeamna sa fim uniti prin tainice legaturi de iubire cu cei ce au incheiat strabaterea cailor lumesti prin jertfa suprema. Sa cerem ajutor eroilor si martirilor nostri sa ne invete taina rabdarii, pentru ca atunci cand vom fi chemati sa depunem propria noastra marturie sa nu sovaim, sa fim hotarati si puternici, ca sa fim biruitori in duh, asa cum au fost ei. 

Din cuprins: 
Canoanele Sfintilor Apostoli 
Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431) 
Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon 
Sinodul Trulan (692).. 

(lipsa text)

(lipsa text)

Aceasta este o carte pentru cei care, asemenea tatălui tânărului din Evanghelie, exclamă: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Și ce-ar putea să ajute cel mai mult necredinÈ›ei noastre? Fără doar È™i poate, experienÈ›a personală, întâlnirea cu Dumnezeu a unor oameni sinceri care descoperă că Dumnezeu există, că este bun, È™i care ajung să nu mai aibă nici o îndoială asupra faptului că ­Iisus Hristos este Adevărul.

Pentru oricare dintre noi, cuvin­tele lor pot fi un sprijin de nepreţuit în clipele de îndoială şi dezorientare – ispite de care nimeni nu este scutit în calea creşterii sale duhovniceşti.

Aceasta carte impleteste Sfanta Traditie cu experienta personala. In afirmatiile sale, autorul se sprijina pe invataturile Sfintilor Parinti ai Bisericii, cu precadere pe cele ale Cuviosului Isaia Pustnicul si ale Sfantului Ioan Scararul, carora le-a dedicat studii aprofundate.  De mentionat faptul ca John Chryssavgis are marele dar de a ne infatisa aspectele contemporane ale invataturilor patristice.  Desi s-a aplecat indeosebi asupra scrierilor monahilor, autorul nu e calugar, ci preot casatorit, cu experienta atat in slujirea pastorala, cat si intr-o intensa activitate cu studentii si cu tinerii, in general.  De asemenea, el este un bun cunoscator al suferintelor persoanelor cu handicap, carora le impartaseste atat bucuriile, cat si durerile.  Toate acestea il ajuta sa ni se adreseze cu o autoritate ferma, dar plina de smerenie, care nu poate izvori decat din matca unor experiente personale.

Rugaciunea este o arma puternica impotriva diversilor vrajmasi si a multelor ispite ale omului.  Cel ce se roaga primeste ajutor de sus si sprijin din partea lui Dumnezeu.  Prin rugaciune cel neputincios devine puternic.  In lupta duhovniceasca victoria ii apartine.  Rugaciunea este o mare masura de siguranta.  Ea risipeste teama in fata pericolului si frica fata de problemele vietii.  Cel ce se roaga se afla intr‑un port sigur, departe de amenintarea valurilor.  Rugaciunea este un izvor de nenumarate bunatati, pe care nimeni nu ni le mai poate lua.  Ea este si mijloc de curatire a sufletului.  Rugaciunea il elibereaza pe om de lanturile grele ale pacatului.

Lucrarea de față vine să arate că monahii nu numai că au luptat și s-au jertfit pentru credința ortodoxă și adevăr, dar foarte adesea au fost principalii, dacă nu chiar singurii lor apărători. Aveau, desigur, cu adevărat, o mare dragoste și dăruire față de viața de liniște, își dedicau cea mai mare parte din timp rugăciunii, se distingeau prin smerenie, supunere, blândețe și ascultare, dar toate acestea nu înseamnă că erau făpturi lipsite de voință sau „oi necuvântătoare”! Ascultători ai cuvântului evanghelic, monahii n-ar fi putut urma niciodată unor păstori care „nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sar pe aiurea”, căci i-ar fi socotit „furi”, „tâlhari” și „străini” și „ar fi fugit” de unii ca aceștia (cf. Ioan 10, 1-6). 
Sfântul Teodor Studitul învăța în acest sens: „Porunca Domnului grăiește să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credință. Căci, zice, să vorbești, și să nu taci, și: «De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el» (Evrei 10, 38), și: «Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga» (Luca 19, 40). Fiindcă atunci când este vorba de credință, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. Ostaș? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-și hrana de pe-o zi pe alta. Nu mă privește pe mine treaba asta și nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, și tu vei rămâne mut și fără grijă? [...] Căci și acest sărac, dacă acum nu vorbește, în ziua judecății va fi fără de răspuns și vrednic de osândă fie și numai din pricina aceasta”.

Născut în 1960 la Avignon, Jean-François Colosimo este o per­so­nalitate complexă. Scriitor şi editor, cu studii în filosofie şi teologie, în Franţa, Grecia, SUA şi cu stadii de cercetare la Muntele Athos şi Muntele Sinai, Colosimo este autorul a numeroase cărţi şi filme, dar şi editorul Filocaliei în franceză.
Creştin ortodox convertit, Jean-François Colosimo este specialist în patrologie şi un jurnalist apreciat în Franța, implicat în politică. Ca profesor la Institutul Ortodox Saint-Serge din Paris i-a avut studenți pe mai mulți ierarhi români, între care mitropoliții Teofan al Moldovei, Serafim al Germaniei, Iosif al Parisului, Siluan al Italiei ş.a.
Din 12 mai 2010 este preşedinte al Centre National du Livre, fiind numit în acest post de fostul preşedinte francez, Nicolas Sarkozy. În această postură l-a cunoscut pe ieromonahul Savatie Baștovoi, care a fost unul din cei 27 de scriitori care au reprezentat România la Salon du Livre la Paris în 2013 și despre care ­Colosimo a declarat: „Ceea ce m-a frapat este acest melanj între religie şi cultură, precum la Savatie Baştovoi. Asta înalţă România spre universalitate, spre unitate. România depăşeşte România. Iată o veste bună! [...] Îmi place Savatie Baştovoi, un român din Republica Moldova. E şi ieromonah, sper că va mai scrie. E un poet năpăstuit în tinereţe. Sper că va înţelege că rolul său este de a scrie în continuare, pentru că cel mai mare teoretician al teologiei din secolul al XIX-lea era Dostoievski. Deci, de ce nu un călugăr venit din România pentru acest secol? Va face cinste spiritului român. Va face legătura dintre verticalitate şi orizontalitate, între transcendenţă şi imanenţă. România e o ţară mistică şi trebuie să rămînă aşa, pentru binele Europei” (Radio France Internationale).
Aceasta carte a pornit de la masa rotundă ce a avut loc cu participarea celor doi la standul României, intitulată România îngerilor, fiind prelungită într-o discuție sinceră la Institutul Ortodox Saint-Serge, alături de reputatul iconolog și decan al Institutului, Nikolai Ozolin, precum și alți profesori și studenți.

Am devenit superficiali. Cine are dorinte
dumnezeiesti, universale, atemporale, neamagitoare?
Cine doreste sa se uneasca cu toti oamenii? Sa‑i simta
frati ai lui? Sa se uneasca cu Dumnezeu? Doar acela nu
va fi amagit, nu va risca sa se piarda in lucruri zadarnice.
Putini astazi, pe planeta noastra, au orizonturi atat de
deschise, universale. Neamul omenesc a putrezit de la
radacina. Avem nevoie de o reinnoire in profunzime.
Am ratacit cu totii. Ne‑am legat de dorinte marunte
si am crezut ca in felul acesta vom afla fericirea.
Parintele Porfirie spunea: „Vom vedea haosul traind
in noi si vom spune: «Inapoi! Inapoi! Cu totii ne‑am
ratacit!», si ne vom intoarce la Hristos”. Doar cel ce
are dorinta arzatoare de unire cu toti nu va fi amagit
nicicand. Ganditi‑va la un electrician care detine toate
uneltele ultramoderne necesare pentru a realiza o
instalatie electrica intr‑o casa, dar ii lipsesc prizele
si intrerupatoarele. Prin urmare, toate acele unelte
nu il vor putea ajuta. Lumina electrica nu poate
lumina casa. Cam asa se intampla astazi in vremurile
noastre. Dispunem de toate mijloacele, dar lumina lui
Dumnezeu nu exista in viata noastra.
Si totusi exista solutii...