Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Cartea de faţă este şocantă. Şocantă prin faptul că ne pune înaintea ochilor, într-un mod foarte iscusit, file aproape ignorate din istoria bisericească.

Vom afla de aici că pământul englez a fost binecuvântat prin apostolul Sfântului Iosif din Arimateea. Vom afla o mulţime de minuni, de vindecări, care i se par greu de crezut omului contemporan. Vom afla că dreapta credinţă a fost apărată cu mult eroism, şi vom înţelege că nimic nu este mai important decât războiul duhovnicesc.

Minunile făcute de regii binecredincioşi sau de diferiţi pustnici sau clerici, în timpul vieţii lor sau după trecerea la Domnul, ne oferă o imagine a faptului că lumea întreagă ar fi fost altfel dacă ar fi îmbrăţişat cu adevărat credinţa în Hristos.

Căderea Angliei ortodoxe a însemnat abandonarea credinţei Sfinţilor Părinţi şi primirea ereziei catolice. Înţelegând cât de gravă a fost această rătăcire vom putea aprecia aşa cum se cuvine situaţia din vremurile noastre.

O nevoie pastorală, prezentă întotdeauna în rândul credincioşilor, o găsim în întrebarea: Cum pot, părinte, să înaintez duhovniceşte şi să mă eliberez de slăbiciunile mele? De ce nu reuşesc să mă menţin în aceeaşi stare duhovnicească? 

O astfel de nevoie trebuie să fie sprijinită, dând credinciosului posibilitatea de a descoperi şi a-şi clarifica ce înseamnă cu adevărat din punct de vedere practic viaţă duhovnicească, ce răspunderi decurg din aceasta, la ce trebuie să fie atent sau ce ar fi de folos să evite. Va cunoaşte astfel adevărul, fără ascunzişuri sau jumătăţi de măsură, ajungând să-şi conştientizeze propria sărăcie duhovnicească şi să ia deciziile potrivite. 

Urmând sfaturile din această carte, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom ajunge la capătul ţelului nostru: Ca Dumnezeu să devină prin rugăciune, dragostea şi dorirea noastră, El călăuzind în acest fel fiecare gând şi lucrare a noastră. 

Mulţimea deprinderilor mici, imorale – este tină pentru sufletul omului dacă omul le statorniceşte în sine sau le socoteşte un rău „inevitabil”, împotriva căruia „nu merită” şi „nu trebuie” să lupte. Şi tocmai aici, iată, cade sufletul în cursa vrăjmaşului lui Dumnezeu. „Eu nu sunt sfânt”, „eu trăiesc în lume” şi „trebuie să trăiesc ca toată lumea” – se linişteşte pe sine conştiinţa cea mâhnită a omului credincios.

Omule, omule, fireşte că nu eşti sfânt, fireşte că „trăieşti în lume” şi „trebuie să trăieşti ca toată lumea” şi de aceea – te naşti ca toată lumea, mori ca ea, priveşti, asculţi, vorbeşti ca ea, dar de ce trebuie să încalci şi tu Legea lui Dumnezeu – „ca ea”? De ce trebuie şi tu din punct de vedere moral să miroşi atât de neplăcut „ca ea”? Gândeşte-te la asta, omule.

Cât de greu este să scape sufletul de o idee greşită, dar obişnuită. Psihologia acestei lumi ateiste a pătruns atât de adânc în lumea psihică a omului modern încât faţă de păcat şi de crima împotriva Legilor lui Dumnezeu aproape toţi oamenii acţionează la fel – „după tipar”. Iar, ce este cel mai trist, este faptul că răul le-a insuflat oamenilor ca cerinţele păcatului să le numească „cerinţele firii”. Cerinţele firii sunt – a respira, a mânca cu măsură, a te încălzi, a dormi, nicidecum a-ţi droga organismul, a te ataşa fără nici un sens de miraj, de fum.

Cea mai mare parte a studiilor cuprinse in acest volum au fost sustinute mai intai in cadrul unei conferinte intitulate "Muntele Athos, microcosmos al Rasaritului crestin", tinuta de Prietenii Muntelui Athos la Madingley Hall, Cambridge, in februarie 2009.  Atat vorbitorii cat si delegatii au fost din toate colturile lumii ortodoxe si, pe cat s-a putut, prezentatorii au fost alesi pentru a vorbi despre tarditiile pe care le reprezentau.  Cu toate acestea, au existat aspecte care nu au fost acoperite si, intr-un efort de a corecta aceasta situatie, am comandat un numar de lucrari suplimentare, care acum sunt incluse in volum.  Suntem constienti ca aceasta colectie nu este intrutot cuprinzatoare inca, dar speram ca transmite totusi cate ceva din remarcabila diversitate de traditii care a caracterizat Muntele Athos de-a lungul celor 1200 de ani si mai bine de cand exista ca munte sfant.

Atunci cand rabdam nedreptati si vatamari din partea oamenilor sa luam aminte la Im­­paratul nostru Hristos si la desavarsirea credintei noastre si sa socotim ca rabdam pentru virtute si pentru El.  Rabdarea Imparatului fata de noi sa ne faca rabdatori cu aproapele.  ­De vom cugeta la aceasta – asa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur –, toate vor fi mai usor de purtat.  Astfel, daca cineva se lauda ca a patimit pentru cei dragi, cum dara noi sa nu gustam nici un fel de necaz, rabdand pentru Domnul, Care a patimit pe Cruce?

Numeroasele cugetari despre virtutea rab­darii ale Sfintilor Parinti si ale marilor stareti din vechime ori de astazi, pe care le cuprinde aceasta carte, ne vor ajuta, cu siguranta, nu doar sa depasim mai usor necazurile ce ne impresoara la tot pasul, ci si sa constientizam faptul ca rabdarea lucreaza mai mult decat oricare alta virtute cununa mantu­i­­rii noastre.

Stareţul (duhovnicul, n.n) este cel ce găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa lui propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i-se lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care-şi pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această austeră ucenicie, în speranţa ca la capătul unor îndelungate străduinţe va ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poată dobândi, în sfârşit, deplina libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtăşească soarta celor care-şi încheie viaţa fără a reuşi să se regăsească pe sine.

Oamenii cei mai buni, cei mai alesi luminatori ai lumii, oamenii care s-au jertfit mai mult pentru binele obstesc, pentru mantuirea si fericirea aproapelui lor, au fost adeseori cei mai calomniati, ponegriti si persecutati in modul cel mai ordinar, grosolan, infernal; persecutati pana la jertfire - chiar si dupa moarte - de potrivnicii binelui. 

Dar, dupa cum norii negri sunt alungati din dreptul soarelui de vanturi binefacatoare, lasandu-i libertatea de a lumina si a incalzi lumea, tot astfel si vanturile Duhului Sfant, sufland, alunga domprejurul alesilor lui Dumnezeu norii negurosi ai ponegririlor, dandu-le libertatea de a lucra si lumina lumea din jurul lor.

Intr-adevar, ce oboseala este sa ierti pe cel ce te-a suparat?  Obosela este sa nu ierti, ci sa tii mai departe ura si dusmania!  Alunga din sufletul tau mania ce o ai impotriva dusmanului tau si vei vedea cata liniste ti se pogoara in suflet!  Este foarte usor; de ajuns numai sa vrei.

Hristos, Stapanul vietii si al mortii ne spune ca pe cei ce nu iarta pe aproapele lor, nici Dumnezeu nu-i va ierta la Judecata cea de apoi, ci ii va arunca in chinurile iadului pentru vecii vecilor.  Ca daca in aceasta viata nu ne pocaim, nici nu iertam, nici nu facem milostenie si murim asa, nu vom avea iertare niciodata si nimeni nu ne va mai scoate din vesnica osanda.

Insa de multe ori pentru crestini nimic nu pare mai greu decat sa ierte pe cei care i-au jignit, defaimat sau pagubit.

Sfantul Ioan Gura de Aur