Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Cartea de faţă este şocantă. Şocantă prin faptul că ne pune înaintea ochilor, într-un mod foarte iscusit, file aproape ignorate din istoria bisericească.

Vom afla de aici că pământul englez a fost binecuvântat prin apostolul Sfântului Iosif din Arimateea. Vom afla o mulţime de minuni, de vindecări, care i se par greu de crezut omului contemporan. Vom afla că dreapta credinţă a fost apărată cu mult eroism, şi vom înţelege că nimic nu este mai important decât războiul duhovnicesc.

Minunile făcute de regii binecredincioşi sau de diferiţi pustnici sau clerici, în timpul vieţii lor sau după trecerea la Domnul, ne oferă o imagine a faptului că lumea întreagă ar fi fost altfel dacă ar fi îmbrăţişat cu adevărat credinţa în Hristos.

Căderea Angliei ortodoxe a însemnat abandonarea credinţei Sfinţilor Părinţi şi primirea ereziei catolice. Înţelegând cât de gravă a fost această rătăcire vom putea aprecia aşa cum se cuvine situaţia din vremurile noastre.

O nevoie pastorală, prezentă întotdeauna în rândul credincioşilor, o găsim în întrebarea: Cum pot, părinte, să înaintez duhovniceşte şi să mă eliberez de slăbiciunile mele? De ce nu reuşesc să mă menţin în aceeaşi stare duhovnicească? 

O astfel de nevoie trebuie să fie sprijinită, dând credinciosului posibilitatea de a descoperi şi a-şi clarifica ce înseamnă cu adevărat din punct de vedere practic viaţă duhovnicească, ce răspunderi decurg din aceasta, la ce trebuie să fie atent sau ce ar fi de folos să evite. Va cunoaşte astfel adevărul, fără ascunzişuri sau jumătăţi de măsură, ajungând să-şi conştientizeze propria sărăcie duhovnicească şi să ia deciziile potrivite. 

Urmând sfaturile din această carte, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom ajunge la capătul ţelului nostru: Ca Dumnezeu să devină prin rugăciune, dragostea şi dorirea noastră, El călăuzind în acest fel fiecare gând şi lucrare a noastră. 

Pentru a înțelege pe deplin viața și toate încercările marelui Apostol, trebuie să cercetăm, măcar în parte, desfrâul fără de leac al celor sus-puși și să privim pentru o clipă la hăul groaznic în care voiau, la acea vreme, religiile decadente să azvârle omenirea. De aceea, am căutat să descriu cât mai bine lumea aceasta fără de Hristos, pentru a vedea cu toții cum arăta lumea „la plinirea vremii,” dar și cum a primit tămăduirea prin leacul cel dumnezeiesc. (...)

Privind omul lui Dumnezeu în toată complexitatea personalității sale, vom citi fără îndoială Epistolele cu alți ochi, văzând cum din acestea se scurge îmbelșugat șuvoiul de dragoste al unei inimi nespus de iubitoare ce bate deopotrivă dumnezeiește pentru toată omenirea, și citindu-le astfel, se va trezi în noi dorul de a ne putea număra printre toți sfinții și frații credincioși cărora le scrie el.

Florence Morse Kingsley

Everghetinos-ul este o lucrare in care s-a pus multa dragoste.  Fara indoia dragoste pentru cartea insasi, care rezuma ca putine altele cugetul Parintilor Bisericii drept-credincioase.  Nu in ultimul rand, insa, si nu mai putina dragoste pentru poporul roman credincios, caruia tiparitura de fata ii este dedicata cu precadere. Necazurile, stramtorarile, durerile, lacrimile si jertfa fratilor romani din ultimi zeci de ani, incercati mai intai de sistemul ateu comunist si, mai nou, de nu mai putin periculoasa confuzie si criza a valorilor, ne sunt la inima si ne indeamna sa nerugam fierbinte lui Dumnezeu pentru a-i intari incercarile pe care El Insusi, in adancul tainic si necercetat al voilor Sale, le ingaduie.

Izvorul Iubirii povesteste cu admiratie, respect, bucurie si pe alocuri cu umor, intr-un limbaj apropiat de inima omului contemporan, despre Hristos ca Arhetip divin descoperit lumii, a carui imagine este menita sa ne ajute sa ne vindecam de instrainarea de Spirit adusa de modernitate, prin crearea unui pod atat ideatic, cat si practic, intre minte si spirit. Parintele Maximos, episcop, calugar charismatic si indrumator duhovnicesc, vocea principala din cartile lui Markides, vorbeste despre Ecclesia ca „spital duhovnicesc” avand misiunea de a ajuta oamenii sa-si depaseasca boala existentiala. Adesea punand in oglinda abordarea psihologica si cea religioasa, dialogurile din carte parcurg discutii in care parintele Maximos explica ce inseamna askesis sau exercitiile spirituale (postul, rugaciunea sistematica si fara incetare, studiul scripturilor si al vietilor sfintilor etc.) pentru restaurarea intregii umanitati si a sanatatii spirituale; explica necesitatea metanoiei sau a pocaintei, transformarea fundamentala a modului in care simtim si gandim, schimbarea radicala a viziunii despre lume; explica pe intelesul publicului larg ce sunt roadele Duhului [agape (dragostea), chara (bucurie), eirene (pace), makrothymia (indelunga rabdarea), chrestotis (bunatate), agathosyne (facerea de bine), pistis (credinta), praotes (blandetea) si engratea (infranarea)] si cum practica
Rugaciunii Inimii ne poate dezvalui darurile Duhului.

In Izvorul Iubirii, aceasta Cale Intreita a crestinismului rasaritean isi dezvaluie metoda iar stradania duhovniceasca devine un drum limpede, accesibil oricarui traitor ce cauta sa faca pasi inapoi spre propria natura luminoasa, in profunzimea fiintei, acolo unde bucuria prezentei lui Dumnezeu indulceste durerea omeneasca.

Mulţimea deprinderilor mici, imorale – este tină pentru sufletul omului dacă omul le statorniceşte în sine sau le socoteşte un rău „inevitabil”, împotriva căruia „nu merită” şi „nu trebuie” să lupte. Şi tocmai aici, iată, cade sufletul în cursa vrăjmaşului lui Dumnezeu. „Eu nu sunt sfânt”, „eu trăiesc în lume” şi „trebuie să trăiesc ca toată lumea” – se linişteşte pe sine conştiinţa cea mâhnită a omului credincios.

Omule, omule, fireşte că nu eşti sfânt, fireşte că „trăieşti în lume” şi „trebuie să trăieşti ca toată lumea” şi de aceea – te naşti ca toată lumea, mori ca ea, priveşti, asculţi, vorbeşti ca ea, dar de ce trebuie să încalci şi tu Legea lui Dumnezeu – „ca ea”? De ce trebuie şi tu din punct de vedere moral să miroşi atât de neplăcut „ca ea”? Gândeşte-te la asta, omule.

Cât de greu este să scape sufletul de o idee greşită, dar obişnuită. Psihologia acestei lumi ateiste a pătruns atât de adânc în lumea psihică a omului modern încât faţă de păcat şi de crima împotriva Legilor lui Dumnezeu aproape toţi oamenii acţionează la fel – „după tipar”. Iar, ce este cel mai trist, este faptul că răul le-a insuflat oamenilor ca cerinţele păcatului să le numească „cerinţele firii”. Cerinţele firii sunt – a respira, a mânca cu măsură, a te încălzi, a dormi, nicidecum a-ţi droga organismul, a te ataşa fără nici un sens de miraj, de fum.