In fiecare zi avem aceasta oportunitate, avem acces la calea sfinteniei, putem porni pe drumul spre sfintenie.

Trecem rascrucile drumurilor, alegandu-l de fiecare data pe celalalt, fara sa ne pese unde ne ducem.

Mersul nostru a pierdut calea dreapta - oricare dintre drumuri ne poate parea cel drept.  Si totusi in fiecare rascruce unul dintre drumuri este cel drept.  Nu facem altceva in fiecare zi decat sa refuzam acest drum, mai mult sau mai putin explicit, mai mult sau mai putin constient.  Refuzul sfinteniei este integral opera modernaitatii, a pseudo-modernitatii, sau poate cu o expresie mai potrivita a post-umanitatii.

Post-omul poate refuza, din vocatia sa de apartenenta la clasa sau la regnul modern sau post-modern - si nu la cel dumnezeiesc -, poate refuza - si o face - singura sa salvare: mantuirea.

Crunta ironie a facut ca Romania sa aiba, dupa 23 august 1944, o cu totul alta schimbare la fata decat visase Cioran, in cartea din 1936, impreuna cu generatia lui. Romania a avut parte de fata comunista. Iar cand aceasta parea ca o sa dispara in 1989, incat pana si scepticii Emil Cioran si Eugen Ionescu au tresarit intorcandu-si privirile catre tara, dupa atata amar de vreme, cu mare speranta, s-a dovedit ca noua schimbare la fata e tot una aberanta, dar cu mult mai parsiva decat cea veche, caci ar putea sa insemne nu schimbarea la fata, ci disparitia insasi a Romaniei.

Autorul

Omul are atata sfintenie cata rugaciune are in el. Omul nu traieste pentru sine, omul este binecuvantat sa traiasca pentru celalalt.

Cartea de fata(care valorifica texte risipite prin reviste sau din Eminesciene, 2012, altele inedite) isi propune sa faca o concesie "corectilor politici": sa arate de ce Eminescu este incorect politic.  Si asta deoarece un domn ca Patapievici s-a grabit sa puna diagnosticul, dar uitand, in izbucnirea sa in bocet, sa si-l argumenteze.  Ii venim, aici, in ajutor.

Ne cerem scuze de la parintele-scriitor Stefan Bastovoi ca am parafrazat, in oglinda, titlul unei carti a dumisale din 2010: Diavolul este corect politic.

Diavolul, da!  Insa nu si Eminescu!

O carte subţire, precum aceasta, nu poate cuprinde nici pe departe ceea ce a izbutit sa faca parintele pentru Biserica zilelor nostre.  De aceea, marturiile scrise sunt insotite de numeroase fotografii, ajungandu-se la forma unei carti ilustrate in care cuvintele si imaginile se intregesc unele pe altele, in dorinta de a face cat de cat cunoscuta aceasta pilda de lucrare crestina a calugarului si preotului lui Dumnezeu Justin Parvu.

Dacă nu treci prin suferinţă nu ştii să te rogi. Dacă nu suferi nu ştii să iubeşti, iar dacă nu ştii să iubeşti, nu vine harul lui Dumnezeu.

Iubirea schimba omul, abia trecandu-i pragul inimii. Atingerea iubirii schimba totul in jur, il cuprinde pe om in intregime, il face prizonier. Uneori noi ne supunem iubirii. Alteori insa cucerim prin iubirea noastra lumea si iubirea ne dezvaluie inaltimea duhului!

Patima este cea care il transforma pe om in rob al iubirii. Patima este umilitoare si distrugatoare. Patima aduce intuneric si chinuri, insufla frica si pricinuieste suferinta. Multi poeti scriu despre aceste „Suferinte zadarnice ale iubirii” (A. S. Puskin).

Acelasi poet recunoaste despre patima: „Sufletul este vatamat de tine”. Patima chiar este o vatamare, ranire, inrobire si, in cele din urma, o boala a sufletului.

Nu exista o patima mai cunoscuta decat patima iubirii. In Biblie ea este recunoscuta drept „tare”, fiind elogiata de pictori si poeti, descrisa in povesti, romane, poezii. Ea este patima cea mai de pret pentru om. De dragul ei el este gata sa sacrifice totul. Totodata, patima iubirii nu se identifica cu obiectul dorintei arzatoare, caci toti inseteaza dupa iubire, nu dupa suferinte. Toti oamenii vor sa iubeasca si sa fie iubiti, aceasta fiind una dintre nevoile de baza ale personalitatii. Cum se intampla sa ravneasca dupa dragoste si sa ajunga in capcana patimii? In loc de bucurie si fericire sa primeasca suferinta, frica, dezamagire, tristete si deprimare? Vom incerca sa gasim raspunsul la aceste intrebari deloc facile.

Sarma­nul post! Cate mustrari, cate defaimari si prigoane nu indura! Dar iata ca totusi, prin mila lui Dumnezeu, dai­nu­ieste. Cum altfel s‑ar putea? Caci temelia lui este trainica! Domnul a postit, apostolii au postit si toti sfintii lui Dumnezeu au ti­nut post aspru, astfel incat, daca ni s‑ar da sa cercetam toa­te lacasurile Raiului, nu am gasi acolo pe nimeni care sa nu fi postit. ­Caci asa se cuvine. Prin incalcarea postului se pierde Raiul; tinerea unui post aspru trebuie sa se numere printre mijloacele de redobandire a Raiului pierdut...

Indata ce i se trezeste cuiva cat de putin gri­ja de suflet, numaidecat incepe sa pos­teasca, si cu cat mai mare ii e grija, cu atat mai mult si mai aspru posteste. Din ce motiv? Deoarece prin post sporeste mai repede si isi stapaneste mai usor sufletul. Cine refuza sa posteasca, acela nu pune pret pe man­tuire. Caci unde pante­ce­le face legile, acolo pantecele este dumnezeu. Iar cel pentru care dumnezeu este pantecele, acela este dusmanul Cru­cii lui Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul nostru.

Sf. Teofan Zavoratul

Pe 23 august 1944, Virgil Gheorghiu, pe atunci atașat cultural la Zagreb, și soția sa află de capitularea României în fața trupelor sovietice. Patru ani mai târziu, ei trec granița franceză.

Ispita libertății e povestea pasionantă a drumului lor prin Europa de după război. Apatrizi, străbat în mijlocul valului de refugiați Croația, Austria și Germania, întâmpinând primejdii fără seamăn, și, în situațiile cele mai grave, știu întotdeauna să sesizeze absurditatea și rizibilul Istoriei.

Lecție de omenie și rezistență, cronică poetică, odiseea lui Virgil Gheorghiu ne amintește cu umor că libertatea e neprețuită.

Alexie îl vede cum se îndepărtează în apele învolburate și se înspăimântă. Nu vrea să creadă că o excursie frumoasă poate să se încheie cu o tragedie. Se cațără pe stânci și înaintează paralel cu râul, străduindu-se să nu îl piardă din ochi.
Dintr-odată locul devine neprimitor și ostil.
Mai jos pietre imense închid trecătoarea, creând o cascadă puternică. Pericolul ca prietenul lui să fie zdrobit acolo era deja vizibil.
Aris se învârte în vârtejul apei și simte că i-a sosit sfârșitul. Până aici mi-a fost, se gândi el...

Cel care urmează urmele sfinte care pornesc din Konița
Va descoperi și tainele acestora.
Sunt taine care nu se spun în cuvinte.
Eroii narațiunii noastre, care sunt niște copii,
Fiecare cu frământările și cu problemele lui,
Au reușit să trăiască aceste taine
Și să își schimbe viața pentru totdeauna.
Aventura lor cutremurătoare a fost numai începutul...


În loc de prefaţă
Începutul unei prietenii
O călătorie neaşteptată
Atunci când s-au cunoscut
Capadocia (1840-1850)
Hagi-efendi
Păcat... de nume
Este bine să îţi meargă mintea chiar şi când dai de greu
Dumnezeu nu îl binecuvântează pe omul leneş
Burţi pline... inimi goale
Proşti şi deştepţi
Jertfa de sine pentru toţi
În „bârlogul” bătrânului
Un rămas-bun – o promisiune
Ah, această curte! Dacă ar fi avut gură să vorbească
Mormântul care izvorăşte viaţă
Dumnezeul surprizelor şi al situaţiilor neaşteptate

Fara credinta cea dreptmaritoare in Sfanta Treime, nu este cu putinta mantuirea creșstinului.
Fara nadejde in Dumnezeu, orice om se indreapta spre adancul pierzarii.
La aceste doua virtuti de temelie ale vietuirii crestine, Sfintii Parinti adauga o a treia, care le intrece pe celelalte doua: dragostea, ce isi are izvorul in Insusi Hristos.
Aceasta carte cuprinde sfaturi folositoare ale Sfintilor Parinti din vechime, dar si ale unor vestiti traitori din vremea noastra, despre taina credintei ortodoxe cea de necuprins cu mintea, constituindu‑se intr‑un indrumar duhovnicesc de mult pret pe calea mantuirii crestinului in lumea tot mai confuza a zilelor noastre.
O carte folositoare de suflet ce poate fi socotita cu adevarat de capatai pentru fie­care dintre noi.

Problemele familiei umplu o mare parte din viata de zi cu zi; ele ne afecteaza cel mai mult, ne consuma cele mai multe resurse si ne preocupa in cea mai mare masura. Propriile slabiciuni si ispitele din afara ne asediaza la tot pasul, si sub furtuna lor unirea sotilor se primejduieste adeseori.

Cartea de fata – scrisa de Elena Morozova, doctor in psihologie, profesor universitar de psihologie si pedagogie – constituie o resursa de mare folos pentru cei care isi doresc sa-si pastreze familia intreaga si s-o fereasca de suferintele carora patimile si neputintele noastre le pot da nastere. Limpede si sistematica, abundand in lamuriri si sfaturi practice, ea isi va gasi, speram, meritatul loc in biblioteca tuturor celor preocupati de bunastarea si fericirea familiei lor.