Copilul ar trebui sa-L cunoasca pe Hristos nu din carti cu poze, ci din modul de gandire, din stilul de viata, din legaturile reciproce ale membrilor familiei.  Daca in acest chip Il cunoaste pe Hristos, Hristos va fi aproape si va deveni drag sufletului sau pentru toata viata.  Tocmai in acest fel au fost crescuti crestinii cei de demult, mucenicii, mucenitele si Parintii Bisericii de catre familiile lor crestine.

Cartea de fata ne arata cum se pune temelia adevaratei educatii religioase: incepand cu cea mai frageda varsta, sa fie umplut sufletul copilului cu un continut crestin corespunzator – nu doar cu lucruri vremelnice si superficiale, ci cu cele care raspund celor mai profunde cerinte ale fiintei lui.  Astfel, copilul va putea depasi usor ispitele ce se nasc in suflet.

Drumul către viaţa cea veşnică şi fericită a Împărăţiei lui Dumnezeu trece prin multe necazuri şi ispite în această scurtă viaţă, iar noi avem nevoie de ajutor în aceste încercări, ajutor pe care nici un om nu poate să ni‑l dea. De aceea ne întoarcem către Dumnezeu, către Maica Domnului şi către sfinţi. Şi cele pe care nu întotdeauna putem de unii singuri să le înfăptuim, acelea întru care nu întotdeauna pot să ne ajute ­medicii cei pământeşti şi mai‑marii zilei, pot întotdeauna să ni le dea sfinţii lui Dumnezeu. Orice sfânt poate să ceară de la Dumnezeu ­lucrurile pentru care ne rugăm, dacă acestea ne sunt spre folos şi spre mântuirea sufletelor noastre. Şi totuşi, după cuvintele Apostolului, ­„darurile sunt felurite” (I Cor. 12, 4). După împrejurările vieţii sfinţilor, ori după voia osebită a lui Dumnezeu, unii ­dintre sfinţi ajută celor care se roagă lor pentru un anumit lucru, alţii – pentru un altul, după darurile lor; şi nu există necaz al vieţii, nevoie sufletească ori trupească la care să nu răspundă un plăcut al lui Dumnezeu şi pe care să n-o împlinească acesta. 

Pentru tine smerenia se asociaza cu haina neagra, cu privirea atintita in pamant, cu renuntarea la lume?

Sa stii: smerenia nu se practica doar la schit sau in manastire, ci si in statia de metrou sau la coada la bilete, cand ai ochii atintiti la ecranul calculatorului sau cand esti la serbarea copilului, cand ai de rezolvat problemele de serviciu sau de depasit dificultatile familiale.

Smerenia nu este o virtute rezervata clericilor sau monahilor: este o arta duhovniceasca a vindecarii de sine in viata de zi cu zi.  Ea detensioneaza relatiile cu ceilalti, aduce armonie in viata de familie si linistea interioara care ne lipseste adesea atat de mult – insa mult prea des ramane un concept abstract, surghiunit pe paginile scrise in grai uneori greu de inteles ale literaturii bisericesti clasice.

Ceea ce va propune cartea de fata este tocmai o perspectiva practica, adaptata modului contemporan de viata, asupra uneia dintre cele mai importante virtuti crestine, care, dupa cum afirma Sfintii Parinti, poate inlocui cu prisosinta asceza fizica, atat de greu accesibila de cele mai multe ori in conditiile modernitatii.

Lumea de astăzi nu ne oferă o viaţă liniştită şi lungă.  Stresurile şi bolile, ameninţările naturii (încălzirea globală, incendiile, inundaţiile), războaiele şi problemele economice fac din viaţa noastră un iad!  Trebuie însă să avem curaj, căci şi în acest iad putem să aflăm Raiul şi să fim fericiţi!  Este de ajuns să găsim cheia care ne va deschide poarta Raiului pământesc.  Această cheie este ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, Care ne grăieşte: „Fiul Meu, nu uita învăţătura Mea şi inima ta să păzească sfaturile Mele, căci lungime de zile şi ani de viaţă şi propăşire ţi se vor adăuga.”  Şi fireşte că Dumnezeu nu grăieşte minciuni!  Iar ştiinţa confirmă lucrul acesta.  De fiecare dată specialiştii fac descoperiri care demonstrează că „poruncile” Bisericii noastre – iubirea, iertarea, postul, rugăciunea şi celelalte – influenţează pozitiv sănătatea psihosomatică a omului.  Cum se întâmplă acest lucru minunat veți afla în paginile cărţii noastre.

Traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache

Această carte despre relaţia cu duhovnicul, despre problemele care pot apărea în ea şi despre rezolvarea lor, despre spovedanie şi raportul dintre aceasta şi bolile sufleteşti, aparţine arhi­man­dritului Vasilios Bacoianis, unul dintre duhovnicii cunoscuţi ai Greciei contemporane. Scrisă într-un limbaj uşor accesibil, plină de exemple concrete şi explicaţii la obiect, ea vine în ajutorul creştinilor vremurilor de acum, care au în general puţin timp la dispoziţie şi multă dorinţă de a-şi lămuri problemele legate de acest aspect fundamental al vieţii bisericeşti care este relaţia cu părintele duhovnicesc şi mărturisirea păcatelor.

Traducere din limba greaca de pr. Victor Manolache 

Anul aparitiei: 2012 

în cele mai sălbatice locuri ale Sfântului ­Munte, unde puţinii pustnici care îndrăznesc să-şi facă sălaşul între stâncile abrupte şi prăpăstiile ameţitoare duc o viaţă greu de imaginat cu mintea ­orăşeanului ­obişnuit cu confortul civilizaţiei, a trăit, printre alţi ­oameni cereşti şi îngeri pământeşti, ­Bătrânul Filaret Pustnicul. Cu toate că simplitatea şi asprimea ascetică a ­nevoinţelor Bătrânului este cu neputinţă de urmat pentru cititorul obişnuit, exemplele oferite de el oferă chei simple pentru probleme centrale ale vieţii ­oricărui creştin: ­liniştea interioară, ­raporturile cu ­semenii, înfruntarea cu folos a lipsurilor, ­greutăţilor şi bolilor.

CUPRINS:

Prefata

Viata fericitului Filaret

1.Intalnirea mea cu fericitul Filaret

2.Vecinul parintelui Filaret, pustnicul rus Nikon

3.Batranul Filaret la manastirea Stavronikita

4.Portretul fericitului Filaret

5.Proorocie cu privire la Sfantul Munte

6.Traiul fericitului Filaret la Karoulia

7.Vizita la parintele Filaret

8.Pustnicul grec Gavriil, vecinul fericitului Filaret

9.Pustia Karoulia

10.Monahii de la Karoulia

11.Ultimul pelerinaj la Karoulia

Cuvinte de zidire duhovniceasca ale fericitului Filaret

Bibliografie

Ce altceva decât păcatele noastre, egoismul nostru, patimile care ne tulbură inima, abaterile morale? Acestea ne iau pacea şi ne umplu inima cu amărăciune. Acestea ne despart nu doar de Hristos, ci şi de persoanele cele mai dragi nouă. Acestea udă şi faţa pământului cu râuri de sânge omenesc. Acestea nasc neliniştea şi frica, care aduc îngrijorare continuă nu doar indivizilor, ci popoarelor şi omenirii întregi. Aşadar, este nedrept să considerăm urarea de pocăinţă ca inactuală şi în afara realităţii.

Pocăinţa ne aduce lângă Hristos. Nu prin îndemnul „pocăiţi-vă” Şi-a început Iisus propovăduirea? Şi Înaintemergătorul Lui, Ioan, care avea misiunea exclusivă de a netezi drumul înainte de venirea lui Hristos şi de a-i pregăti pe oameni să-L primească, n-a propovăduit botezul pocăinţei şi spovedania? Aşadar, îndemnul „pocăiţi-vă” făcut şi de Ioan, şi de Domnul nostru are legătură cu chemarea Domnului de a merge la El, ca să ne odihnească. Prin urmare, urarea de pocăinţă se identifică cu totul cu urarea de bucurie, odihnă şi fericire. Aşa este. Nu vezi că îndemnul „pocăiţi-vă” al Domnului şi al Sfântului Ioan Botezătorul este în strânsă legătură cu Împărăţia cerurilor? Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor. Şi unde altundeva se află adevărata pace, bucurie şi fericire, dacă nu în ceruri? Ce altceva decât pocăinţa ne poate conduce la dobândirea bunătăţilor Împărăţiei cerurilor, care au valoare incalculabilă şi veşnică?

Monahul care se nevoieste sa-i placa lui Dumnezeu nu doreste sa vorbeasca, tacerea sa si tainuirea il hranesc si il intaresc in nevointa sa.  El urmarește nearatarea si ascunderea tainica in viața lui Hristos pentru ca astfel se bucura nestingherit de comuniunea cu Dumnezeu.

El traieste darurile ceresti pe acest pamant de aici si inima lui saraca simte ca ceva cu totul strain se intampla cu el.  Ceva foarte maret pe care, daca ar incerca sa-l exprime prin cuvinte, socoteste ca nu poate spune tot, ca descrierea este foarte neputincioasa si palida in fata realitatii.  Pentru aceasta el doreste sa tainuiasca lucrul acela.

Insa acesta este atat de puternic incat de multe ori nu poate fi tainuit.  Iese de la sine si, fara ca monahul sa vrea, se arata.  Fie si in chip saracacios, fara o formulare desavarsita, fara referire foarte exacta a ceea ce traieste.  Simplu, sobru, nemestesugit, cu un glas neoficial si lipsit de arta...

Plictiseala, lehamitea, lancezeala, indiferenta fata de cele spirituale sunt simptomele ce caracterizeaza akedia, cel mai temut, mai raspandit si mai actual dintre toate cele opt ganduri ale rautatii prin care demonii ii chinuie pe oameni.  Adevarata moarte a sufletului si a mintii, akedia este maladia singuraticilor, fie ei anahoreti din desertul egiptean sau indivizi izolati, instrainati si masificati in desertul impersonal al marilor orase contemporane.  Cel care a descris pentru prima data aceasta cumplita boala a sufletului a fost avva Evagrie Ponticul.  Cititorul interesat are la dispozitie in acest volum atat principalele texte evagriene si patristice despre akedie, cat si superba lectura spirituala pe care o ofera parintele ieromonah Gabriel Bunge.  Radiografie, diagnoza si terapie impecabila a maladiei mortale a omului modern, volumul de fata (editat de patru ori in originalul german si tradus deja in franceza si italiana, bestsellerul eremitului din Roveredo Capriasca) ofera o veritabila initiere in psihologia luptatoare a Parintilor, o introspectie nemiloasa dar si terapeutic-binefacatoare care scoate la lumina lasitatile si dezertiunile cotidiene de la adevaratul nostru destin de fiinte teologice.

In lumea in care traim, copiii sunt din ce in ce mai dependenti de televizor, calculator, sau tableta si tot mai putin prezenti in natura.  Ocupati, parintii se multumesc sa-i uite in fata unui ecran...  Rezultatul?  Copii care nu se mai bucura la vederea unei randunele, sau a unui copac in floare, care nu mai fac diferenta intre grau si o iarba oarecare, intr-o lume care nu mai pretuieste natura si nu mai stie convietui cu ea, distrugand-o.

Telul acestei carti este acela de a contribui, cat de putin, la renasterea convietuirii firesti cu natura, la sadirea, in inimile copiilor, a dragostei de locul unde s-au nascut si a respectului fata de intelepciunea poporului din care se trag.

Sfantul Efrem Sirul a constituit mereu, dar indeosebi pentru omul vremurilor noastre, un imbold puternic de desteptare din letargia si amorteala egolatriei.

Dorinta constienta sau ascunsa a omului modern pentru „autoidolatrizare” si tendinta de satisfacere nesatula a dorintelor si aspiratiilor lui trufase il conduc la faurirea unei probleme existentiale care raspandeste mirosul mortii sufletesti si duhovnicesti.

Sfantul Efrem Sirul a umblat pe cararile gloduroase ale vietii cu duhul trezviei si cucerniciei neadormit, cugetand neincetat la primejdia mortii pe care o zamisleste si o naste pacatul, ca izvor primordial al patimii de iubire a omului pentru sinele sau.  Din acest motiv, viata si invatatura Sfantului Efrem trezesc si stimuleaza intens constiinta umana, care n-a pierdut in cele din urma capacitatea de autocritica si sentimentul recunoasterii existentei „prin prisma vesniciei”!

Insusi Dumnezeu in porunca a VI-a a Decalogului, porunceste tuturor zicand:  Sa nu ucizi (Ies. 20,13).  Imnpotriva poruncii acesteia gresesc: cei ce omoara pe cineva trupeste, sau cu mana lor, sau prin altii, sau cu sfat, sau cu ajutorul si indemanarea lor; cei ce omoara pe cineva sufleteste, precum sunt ereticii, invatatorii cei mincinosi, care dau in lume invataturi potrivnice Ortodoxiei si toti crestinii aceia care pricinuiesc sminteala altora cu pilda vietii lor stricate si rele, cei care in vremea ciumei si a altor boli molipsitoare stiindu-se ca sunt molipsiti se amesteca cu ceilalti si ii molipsesc; cei ce se omoara singuri si in scurt: toti cei care se arunca pe sinesi in primejdii.  La acesta porunca se incadreaza si mania, zavistia si celelalte patimi care sunt pricinuitoare de ucidere.  Inca greseste si daca cineva a poftit raul aproapelui, s-a bucurat de ticalosiile lui; de l-a zavistuit si s-a mahnit de binele lui; de are vrajba cu altul si pofteste sa-i faca rasplatire; de nu a iertat pe vrajmasul sau, sau nu a cerut iertare de la el; de a izgonit pe saraci cu cuvinte ocaratoare; de a dat buruieni ca sa lepede femeia copilul; de a tinut parte celor rai; de a pus sminteala si a pricinuit vrajbe de a batut pe cineva, sau a ranit; de a mustrat pe cineva, fara dreptate, din manie si nu din dragoste; de a luat stapanire de dascal, sau de judecator, sau de doctor, sau de Preot, sau de Duhovnic, sau de Arhiereu, sau de boier, nefiind vrednic, sau a facut pe altii nevrednici de au luat; de s-au vatamat din multa mancare si betie, sau din pofte trupesti si alte necuviinte.

Protos. Nicodim Mandita