Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Cartea "Parintele Sofian" aparuta la Editura Bizantina, face parte din colectia "Duhovnici romani contemporani", si creioneaza portretul unuia dintre Parintii care prin viata si activitatea sa a marcat istoria Bisericii si a neamului romanesc.

In cartea  "Parintele Sofian" sunt incluse bogate elemente de autoportret, la care se adauga un numar mare de predici si meditatii rostite de Parintele Sofian la manastirea Antim, la diverse praznice sau sarbatori. De asemenea, in carte sunt reprioduse o serie de interviuri acordate de Parintele Sofian pe teme esentiale si diverse.

Parintele Sofian care a fost numit de Parintele Cleopa "Apostol al Bucurestilor" , este identificat de cei mai multi credinciosi in postura de bland si rabdator duhovnic, insa pe parcursul cartii descoperim o multitudine de alte calitati - milostenia, blandetea, traitor slujitor al Sfantului Altar - care ne ajuta sa ne formam o imagine completa despre vrednicul de pomenire Parinte Sofian.

Este sfarsitul primaverii, luna mai, luna florilor si a miresmelor.  Ora de seara, la spital.  Vasile sta pe un scaun, observa miscarea foarte putina de pe coridor, ochii lui cerceteaza, studiaza... se gandeste: As vrea, daca voi trai, sa scriu ceva despre aceasta experienta.  Zambeste: Cui as dedica o asemenea carte?  Celor bolnavi si celor care umbla impreuna cu noi pe aceste coridoare.  Dacă nu voi trăi, aș vrea să o scrii tu, mamă!

Dar nu tot ce am scris aici are legatura cu implinirea unei dorinte.  Am scris ca o datorie fata de copilul meu si fata de aproapele, fratele meu intru Hristos, ca o datorie si ca o invitatie la a indrazni sa ne deschidem inimile.

…Ai fost intotdeauna o mare linistita...  Niciodata nu mi-ai tulburat viata.  Nu pareai a fi un om care suporta multe.  M-am intrebat de multe ori: In viata este nevoie de indrazneala sau de caracter?  Vedeam ca ai un caracter bun.  Despre indrazneala nu stiam inca...  Nu stiam nimic despre curajul rabdarii si despre puterea unui zambet care este insotit de lacrimi.  A fost nevoie sa merg mai incet, sa cobor glasul, sa ascult cu atentie soaptele care vin din alta lume.  M-am pierdut usor in curgerea unei vieti care s-a ratacit usor intre gandire si fapta.  Pana cand a venit „plinirea vremii”.

Mama Margareta

Mare greseala este ca oamenii au un Dumnezeu inchipuit de ei. Ca astfel sa asculte El de ei, nu ei de El. Omul nu se angajeaza la o traire in credinta autentica. Vedeti? Deci nu un Dumnezeu pe Care sa-L vorbesti de bine, ci sa-L asculti, sa-L traiesti. Sa te indumnezeiesti. Deci nu Unul inventat de tine, ca sa-ti menajeze slabiciunile. Ca nu e usor sa te desprinzi de o comoditate in care te-ai simtit bine si ai crezut ca ai atins cote inalte. Si Hristos iti cere lucrul acesta – sa te lepezi de egoism. Nu trebuie sa ne izolam de creatia Sa prin diferite preocupari egoiste. „Ca eu am viata mea, Dumnezeul meu...” Oamenii trebuie sa stie Cine i-a făcut, de ce i-a facut si care este finalitatea vietii. Sa mearga pe drumul care duce spre a se cunoaste pe sine. Asta e o condiție sine qua non a noastra, a tuturor. Sa ne intrebam: de ce suntem facuti, care e scopul, ce-i cu moartea, cu Raiul, cu iadul? Sunt ele o realitate sau simple povesti? Nu exista sa zici vreodata „n-am stiut”. Nu ai auzit niciodata ca bat clopotele? Care pe latineste inseamna „cheama viii, plange mortii, imprastie viforele” – bataia clopotelor. Poti sa spui ca nu ai auzit clopotele? Pare paradoxal, dar ele nu rasuna degeaba. Si bat patrunzator! Astea sunt valori pe care ni le-a dat Dumnezeu si noi le vindem pe doi lei. Se stie ca exista fierbinte si rece, dar sa fii caldicel este primejdios (v. Apoc. 3, 16). Nu vrei sa fii nici asa, nici asa, sau vrei sa te mangai cu aceea ca esti credincios, dar asa, in felul tau. Nu. Ori fierbinte, ori rece, pentru ca cel rece isi va da seama, mai repede, ca totusi este intr-un sentiment de raspundere, pe undeva, psihologic privind lucrurile, si isi poate reveni. Dar cel caldicel, care nu este nici colo si nici dincolo si are un fel de „Dumnezeu” al lui, acela este in foarte mare primejdie, pentru ca se multumeste doar cu ceea ce i se pare ca are. Chiar Evanghelia spune: „iar de la cel ce nu are, si ce i se pare ca are se va lua de la el” (Luca 8, 18).

Caci ce va folosi omului daca castiga lumea intreaga, dar isi va pierde sufletul sau?  Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?

Nu este intamplator faptul ca arhimandritul Serafim Alexiev, care toata viata sa a marturisit si a invatat prin cuvant si fapta Ortodoxia, a socotit ca este de datoria lui sa alcatuiasca o explicare a Crezului – miezul intregii invataturi crestine.  N‑am gresi afirmand ca Simbolul de credinta reprezinta cartea de identitate a crestinului: il rostim inainte de primirea Botezului, il rostim de fiecare data inainte de a primi Sfanta Impartasanie.  Este un act de marturisire a Adevarului, o necesitate a unirii si intrarii in comuniune cu Dumnezeu si cu Biserica Sa.

De aceea, este foarte important ca aceasta mar­turisire sa fie nu numai cunoscuta de noi in mod formal, ci si patrunsa in intelesul ei adanc, pentru ca binefacerile Adevarului, redat in forma lui cea mai concentrata, sa se poata revarsa din ea pecetluindu‑ne desavarsit viata.  Talcuirea Crezului pe care ne‑o pune inainte parintele Serafim tocmai aceasta reuseste: explică temeinic cele 12 articole ale Simbolului de credinta cu simplitatea si limpezimea cu care ne‑au obisnuit scrierile sale.