Volumul cuprinde marturiile pelerinilor credinciosi care au primit ajutor si folos din partea Cuvioasei Parascheva.

Adunandu-si toate simturile inauntru, silindu-si mintea impreuna cu duhul, atintind-o si legand-o strans si, intr-un cuvant, tintuind-o de Crucea lui Hristos, Sfantul Grigorie repeta adeseori in rugaciune: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, cu sufletul plin de tremur, cu gemete si cu inima franta; si uda pamantul cu lacrimi calde ce izvorau abundent din ochii sai.

Cei care spun că nu le pasă de cealaltă viaţă şi că nu vor să vieţuiască dincolo de aceasta se înşală pe ei înşişi, chiar dacă nu sunt conştienţi de aceasta. Căci cum e cu putinţă ca oamenii să nu dorească cealaltă viaţă, când ei nu se mai satură de viaţă, aici, pe pământ, fiind ataşaţi de ea ca stridiile de o stâncă… Toţi oamenii iubesc viaţa, dar unii o iubesc pe cea trupească, trecătoare, în vreme ce alţii o iubesc pe cea duhovnicească, veşnică.

În orice caz, chiar dacă cineva nu ar dori să vieţuiască dincolo de viaţa actuală, ar trebui să ştie că aceasta nu depinde de el, ci depinde de Cel ce ne-a creat...

Dumnezeu este Creatorul şi sprijinitorul universului. Chiar dacă El este înfricoşător şi atotputernic, El te iubeşte mai mult decât te pot iubi mama şi tatăl tău, şi El te va îmbrăţişa dacă tu voieşti să experiezi dragostea pe care El o are faţă de tine.

Avem in fata un volum de poezie categoric crestina, o poezie extraordinara, cum n-am mai avut in literatura noastra si cum nu este in lumea intreaga. O poezie de mare adancime si caldura despre ortodoxie. O poezie care se va impune in lumea intreaga.

Pr. D. Staniloae

(lipsa text)

(lipsa text)

De cateva decenii embrionul este in inima actualitatii si a dezbaterilor contemporane.  De secole dreptul la viata, atat inainte, cat si dupa nastere, parea un fapt castigat.  Legalizarea avortului a readu in discutie acest drept la viata inainte de nastere, facand sa para ca embrionul are un statut diferit inainte si dupa data de la care nu se mai poate practica avortul.

Ce anume diferentiaza un embrion de un conglomerat de celule?  Trebuie oare sa consideram ovulul uman fecundat drept un animal (experimentarea pe un animal nepunand aceleasi probleme etice), sau chiar drept o planta?  Ce anume este o fiinta umana?  Din care moment anume trebuie ea considerata ca atare?  Exista criterii observabile ale unei schimbari de statut intre conceptie si nastere?  Iata intrebari foarte actuale.

Daca privim la ceea ce se spunea despre aceasta chestiune in primele secole ale istoriei crestinismului, ne dam seama ca se puneau exact aceleasi intrebari.  Or in acea epoca oamenii reflectau deja cel putin de cateva sute de ani asupra acestor intrebari, ceea ce insumeaza cel putin doua mii sase sute de ani de reflectie asupra embrionului.

Merita deci osteneala sa vedem cum anume au pus primii crestini aceste intrebari, seculare deja pe vremea lor, si sa vedem in ce masura crestinismul a dat raspunsuri specifice si daca aceste raspunsuri ne pot ajuta in dezbaterea actuala.

Marie-Helene Congourdeau

Succesul (şi tocmai către el tinde atât omul credincios, cât şi cel necredincios, şi în sfera pământească, şi în cea cerească) – nu este o cale de mijloc, ci o coincidenţă între scop şi rezultat. Societatea propune criteriile sale în ceea ce priveşte succesul.

De exemplu, se spune: „Rău este acel soldat care nu vrea să devină general” – dar este destul de clar că cei mai mulţi dintre soldaţi nu urmăresc deloc să devină generali şi mulţi dintre ei, fiind soldaţi de rând, îşi stabilesc ca obiectiv: să obţină gradul de fruntaş.

Pe lângă criteriile exterioare, există şi părerile lăuntrice ale omului cu privire la succes şi armonia dintre ele ajută la formarea obiectivelor în viaţă.

Astfel, în mod conştient sau inconştient omul îşi stabileşte obiective şi tinde să le realizeze. Dacă totul se aranjează sau iese chiar mai bine decât şi-a dorit el, omul îşi spune în sinea sa că a dobândit succes şi tot aşa spune despre el şi societatea. Dar mai există o unitate de măsură, care este cea mai importantă: pentru omul credincios este necesar ca obiectivele sale să coincidă cu Pronia lui Dumnezeu.

Spovedania, asa cum ne spun Parintii Bisericii, este unul dintre cele trei moduri ale manifestarii pocaintei noastre, care este foarte semnificativa in viata noastra.  Fiindca prin aceasta pocainta este marturisita si se plineste, ca si intoarcerea noastra la Dumnezeu.  De aceea au si numit-o inceputul mantuirii!

Cartea Darurile Desertului este cu adevarat purtatoarea unei tipsii pline cu povesti despre darurile duhovnicesti din care parintii de la Muntele Athos se impartasesc zi de zi, ca efect si reverberatie a faptului ca si-au deschis vietile si inimile catre lucrarea plina de har a Rugaciunii lui Iisus. Cu aceasta carte, Markides reuseste sa coboare invataturile atonite din manastirile de la Sfantul Munte pana in casele noastre. Traditiile rasaritene stravechi de purtare si inchinare in acord cu valorile ortodoxe se aseaza, prin invataturile pline de dragoste de oameni ale parintelui Maximos, in proximitatea vietii laice, aici, in orasele in care, uneori, doar o speranta subtila si intuitia tacuta ne mai tin panzele orientate catre un sens profund al vietii. Dincolo de raspunsurile posibile oferite de biologie, neurostiinta, psihologie si dezvoltare tehnologica, socio-culturala senzatia omului modern este ca... mai e ceva.

Calea Intreita a duhovnicilor crestini, asa cum este prezentata de parintele Maximos acestui pelerin din lumea occidentala, poate aduce omului modern clarificare si o semnificatie pentru existenta umana: intelegerea evolutiva a sinelui in relatia cu Dumnezeu ‒ care nu este o miscare oarba, mecanica si automata spre dumnezeire. Sinele trebuie mai intai sa se arate in constiinta si apoi sa doreasca intens sa ajunga la o forma cat mai profunda de intregire. Indeplinirea unui asemenea scop ‒ eliberarea din stransoarea patimilor primare ‒ necesita efort si sacrificiu.



„Intreita Cale a purificarii, iluminarii si cunoasterii lui Dumnezeu (Catharis, Fotisis, Theosis) ar putea fi un model arhetipal al destinului uman. Daca lumea contemporana ar recunoaste acest proces, s-ar ajunge la intelegerea celor mai indepartate domenii ale naturii umane si poate la cea mai profunda structura a realitatii insesi. Notiunea ca fiintele umane sunt create dupa chipul lui Dumnezeu si faptul ca au potentialul si capacitatea de a se uni cu Dumnezeu este o tema de afirmare a vietii care ofera o harta a orientarii existentiale pentru a-i ajuta pe oameni sa navigheze prin viata. Mesajul interior care vine din Orientul crestin este ca, in ciuda tragediilor si a necazurilor inevitabile care intervin pe drum, la capatul calatoriei sufletului este unirea fericita cu Dumnezeu. In acelasi timp, sfintii ne amintesc permanent ca, pentru a atinge dumnezeirea si pentru a reveni la destinatia noastra suprema, trebuie sa ne angajam intr-o lupta spirituala curajoasa si sistematica pentru a ne depasi patimile egoiste. Nu exista scurtaturi pentru a ajunge acolo.”

„Rugaciunea si gandul, in general, nu sunt niste abstractiuni, ci energii concrete care pot avea implicatii spirituale si practice asupra persoanei care se roaga si asupra altora pentru care se roaga. Pe baza experientei lor personale, Sfintii Parinti au stiut asta de demult. Sunt maestri si cercetatori prin excelenta nu numai ai rugaciunii, dar si ai legilor care guverneaza domeniile suprasensibile, spirituale. Mostenirea lor, sub forma Caii Intreite, este in realitate un dar pentru omenire, un dar pe care l-au adus la viata in locuri precum deserturile din Egipt sau la Muntele Athos. Aceste «daruri ale desertului » au ramas latente in civilizatia noastra secularizata, a carei supravietuire poate depinde de cat de repede vom incorpora aceste daruri in realitatea noastra cotidiana.”

Kyriacos C. Markides, Darurile Desertului

„Viata lui Hristos este pentru noi arhetipul propriilor noastre vieti. Prin exemplul sau, Hristos ne-a aratat cum putem lupta pentru a ne elibera de patimile care ne tin inrobiti fata de aceasta lume.”

„In contextul traditiei duhovnicesti ortodoxe rasaritene Sfintii Parinti au elaborat o metodologie de purificare a inimii, astfel incat aceasta sa poata incepe sa devina constienta de prezenta lui Dumnezeu. Aceasta se numeste askesis, un set de exercitii si practici duhovnicesti pentru depasirea egoismului si pentru «dobandirea Sfantului Duh».”

Parintele Maximos

Cuprins

Nota autorului 9

1. Calatoria la Sedona 13
2. Darul desertului 31
3. Pelerinajul egeean 55
4. Manie fara pacat 73
5. Un altfel de spital 93
6. Schimbarile sufletului 113
7. Etapele spirituale 141
8. Convertitii 163
9. Viclenia 193
10. Puterea rugaciunii 215
11. Credinta sfintilor 231
12. Moartea si experientele la limita mortii 245
13. Sa ne amintim de Dumnezeu 267
14. Synaxis 289
15. Patimile primare 313
16. Calea spre metanoia 341
17. Reflectii 359

Glosar 373
Bibliografie 377

Sabino Chialà (n. 1968), Monah la mănăstirea Bose, teolog È™i biblist italian, siriacist È™i orientalist remarcabil, specialist în scrierile apocrife creÈ™tine (Libro delle parabole di Enoc, Paideia, 2007) È™i în literatura primelor secole ale creÈ™tinismului, s-a ocupat în mod deosebit de PărinÈ›ii pustiei È™i de spiritualitatea monastică răsăriteană (La vita spirituale nei Padri del Deserto, Trapani, 2006), È™i mai ales de Avva Isaac Sirul, din ale cărui scrieri a tradus È™i editat în limba italiană (Isacco di Ninive. Un’umile speranza, Qiqajon, 1999; Isacco di Ninive. Terza Collezione, Leuven, 2011) È™i căruia îi dedică o impresionantă monografie, tradusă de curând È™i în limba română (Isaac Sirianul – asceză singuratică È™i milă fără de sfârÈ™it, Deisis, 2012). A studiat la Universitatea din Torino È™i la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve È™i este membru al Academiei Ambroziene din Milano È™i al AsociaÈ›iei SiriaciÈ™tilor din Italia „Syriaca”.

În ambianÈ›a monahismului siro-oriental, Avva Avraam de Kashkar deÈ›ine, cu siguranÈ›ă, un loc de primă importanÈ›ă. Comunitatea întemeiată de el pe muntele Izla, cunoscută ca „Marea Mănăstire de pe muntele
Izla“, Rânduielile monahale pe care le-a scris, precum È™i ucenicii lui, care au întemeiat, la rândul lor, noi mănăstiri în toată Mesopotamia È™i dincolo de ea, au avut un rol decisiv în dezvoltarea monahismului
siro-oriental. Am putea să facem o comparaÈ›ie între acest părinte din secolul al VI-lea È™i o altă personalitate monahală mai bine cunoscută nouă, occidentalilor, care, fiind aproape contemporană cu Avraam de
Kashkar, ne aminteÈ™te în multe feluri de activitatea acestuia: este vorba de Benedict de Nursia (cca. 480-547), care este È™i el, într-un anume fel, un reformator al monahismului È™i, mai ales datorită bine cunoscutei sale
Rânduieli monahale, un inspirator al generaÈ›iilor care vor urma.

Plecând, aÈ™adar, de la figura întemeietorului, Avraam de Kashkar, vom căuta să urmărim etapele dezvoltării interioare a Marii Mănăstiri de pe muntele Izla È™i influenÈ›ele acesteia asupra lumii din afară, încercând deopotrivă să plasăm experienÈ›a vieÈ›ii monahale de aici în contextul mai larg al monahismului È™i ecleziologiei.

In zilele noastre foarte multi oameni sunt chinuiti de nevroze si temeri bolnavicioase.  Merg la preoti si le cer sa le citeasca vreo rugaciune care sa-i scape de aceste stari.  In aceasta brosura sunt publicate texte despre frica de Dumnezeu si fricile omului, canonul de rugaciune si cele trei rugaciuni impotriva fricii.