Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Se împlinesc 60 de ani de la trecerea la Domnul a părintelui Radu Stanciu, iar cercetarea de faţă se doreşte a fi o restitutio in integrum – un exerciţiu de recuperare a memoriei unui slujitor al Bisericii, victimă a represiunii comuniste. După decenii în care atât el, cât şi alţi slujitori brăileni ai Bisericii Ortodoxe Române au fost ignoraţi, se cuvine să ieşim din zona mlăştinoasă a ostilităţii faţă de realitatea verificabilă şi să încercăm să scoatem la lumină o istorie care pare să fi fost condamnată (încă o dată) să zacă în vrafuri de dosare necercetate. Pentru generaţiile care nu au cunoscut comunismul, răspunsul demn la tentativa oricărei ideologii de a se insinua în viaţa cetăţii este cunoaşterea istoriei, cercetarea arhivelor, implicarea în restituirea adevărului.

Deoarece astăzi, mai mult decât oricând, în societatea noastră este cultivată tipologia funcţionarului supus, a adaptabilului, ca premisă a unui neototalitarism recrudescent, am considerat că este folositor a restitui aspecte din viața părintelui Radu Stanciu şi din lupta pe care a dus-o atât cu duşmanii cei din afară, cât şi cu cei dinăuntru, pentru a cunoaşte, prin antiteză, tipologia reactivă a omului dârz, capabil să ia hotărâri ghidat de propria sa conştiinţă, iar nu la ordin.

Cu autorul harului lui Dumnezeu, continuăm seria: „Cuvinte de Aur”, adăugând volumul al III-lea, care conţine teme unitare sub titlul: „Nunta, familia şi problemele lor”. În această serie unitară sunt cuprinse următoarele teme:

- Nunta şi Căsătoria
- Relaţiile dintre soţi
- Înfrânarea soţilor
- Lipsa copiilor - sterilitatea, naşterea de prunci
- Părinţi, copii, creşterea copiilor
- Văduvia, divorţul, căsătoria a doua
- Desfrânarea, adulterul, avortul
- Perversiunea - homosexualitatea.

Doar din abordarea acestor teme cineva poate să înţeleagă că Sfântul Ioan Gură de Aur nu este doar predicatorul vestit al milosteniei şi al pocăinţei, ci şi o călăuză preţioasă a vieţii de familie, care astăzi este atacată de atâtea curente.

Câtă însemnătate dă nunţii Sfântul Ioan Gură de Aur, reiese din cuvintele sale, pe care le întăreşte: „Nimic să nu fie mai cinstit femeii decât bărbatul său, şi nimic mai iubit bărbatului decât femeia lui! Aceasta constituie viaţa noastră: unirea femeii cu bărbatul, aceasta constituie întreaga lume”.

Fericit cel fara fatarnicie aproapelui a slujit, Ale carui fierbinti rugaciuni ca tamaia, Ca fumul de la jertfa lui Abel smerita Spre cer si-a trimis buna inmiresmarea. Pe pamantul cel nestatornic de nimic fiind socotit, Cu pacate sufletul nu si-a spurcat: In camara de nunta ca un oaspete dorit Langa Mirele Cel mai-nainte de veci va fi asezat.

Cuprins:

• Viata Sfântului Teofil cel nebun pentru Hristos.
• Acatistul Sfântului Teofil cel nebun întru Hristos

Adevarata postire este instrainarea de rele, infranarea limbii, indepartarea de manie, despartirea de pofta, de grairea de rau, de minciuna, de juruintele mincinoase.

"Eu, chiar cand voi fi plecat, voi continua sa va vorbesc. Oare voi ma veti auzi?" Parintele Porfirie Capsocalivitul. Nu trecuse mult timp din ziua adormirii parintelui Porfirie cand un nepot de-al sau, de meserie educator, a vazut in vis o biserica uriasa, scaldata in lumina, aflata in inaltul cerului, ce fusese ridicata in cinstea parintelui Pofirie si in mijlocul careia sedea insusi Parintele Porfirie.

Totodata a vazut cum numerosi oameni ai lui Dumnezeu, imbracati in straie de lumina si purtand cununi stralucitoare, se adunasera inauntrul dar si in afara bisericii si cantau cu glasuri melodioase un tropar al carui text si a carui muzica erau inchinate parintelui Porfirie! Nepotul parintelui a auzit de atatea ori in vis acest tropar, incat l-a invatat pe de rost si, indata ce s-a trezit, aducandu-si-l bine aminte, l-a scris si l-a inregistrat! Acesta este troparul: Dupa cum pe pamant fiind te rugai pentru tamaduirea neputintelor si pentru iertarea pacatelor noastre, tot astfel si acum roaga-te in ceruri, Parinte Porfirie, si roaga-L pe Hristos Dumnezeul nostru sa mantuiasca sufletele noastre.

Lucrarea de față vine să arate că monahii nu numai că au luptat și s-au jertfit pentru credința ortodoxă și adevăr, dar foarte adesea au fost principalii, dacă nu chiar singurii lor apărători. Aveau, desigur, cu adevărat, o mare dragoste și dăruire față de viața de liniște, își dedicau cea mai mare parte din timp rugăciunii, se distingeau prin smerenie, supunere, blândețe și ascultare, dar toate acestea nu înseamnă că erau făpturi lipsite de voință sau „oi necuvântătoare”! Ascultători ai cuvântului evanghelic, monahii n-ar fi putut urma niciodată unor păstori care „nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sar pe aiurea”, căci i-ar fi socotit „furi”, „tâlhari” și „străini” și „ar fi fugit” de unii ca aceștia (cf. Ioan 10, 1-6). 
Sfântul Teodor Studitul învăța în acest sens: „Porunca Domnului grăiește să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credință. Căci, zice, să vorbești, și să nu taci, și: «De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el» (Evrei 10, 38), și: «Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga» (Luca 19, 40). Fiindcă atunci când este vorba de credință, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. Ostaș? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-și hrana de pe-o zi pe alta. Nu mă privește pe mine treaba asta și nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, și tu vei rămâne mut și fără grijă? [...] Căci și acest sărac, dacă acum nu vorbește, în ziua judecății va fi fără de răspuns și vrednic de osândă fie și numai din pricina aceasta”.