Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Cartea de faţă este şocantă. Şocantă prin faptul că ne pune înaintea ochilor, într-un mod foarte iscusit, file aproape ignorate din istoria bisericească.

Vom afla de aici că pământul englez a fost binecuvântat prin apostolul Sfântului Iosif din Arimateea. Vom afla o mulţime de minuni, de vindecări, care i se par greu de crezut omului contemporan. Vom afla că dreapta credinţă a fost apărată cu mult eroism, şi vom înţelege că nimic nu este mai important decât războiul duhovnicesc.

Minunile făcute de regii binecredincioşi sau de diferiţi pustnici sau clerici, în timpul vieţii lor sau după trecerea la Domnul, ne oferă o imagine a faptului că lumea întreagă ar fi fost altfel dacă ar fi îmbrăţişat cu adevărat credinţa în Hristos.

Căderea Angliei ortodoxe a însemnat abandonarea credinţei Sfinţilor Părinţi şi primirea ereziei catolice. Înţelegând cât de gravă a fost această rătăcire vom putea aprecia aşa cum se cuvine situaţia din vremurile noastre.

O nevoie pastorală, prezentă întotdeauna în rândul credincioşilor, o găsim în întrebarea: Cum pot, părinte, să înaintez duhovniceşte şi să mă eliberez de slăbiciunile mele? De ce nu reuşesc să mă menţin în aceeaşi stare duhovnicească? 

O astfel de nevoie trebuie să fie sprijinită, dând credinciosului posibilitatea de a descoperi şi a-şi clarifica ce înseamnă cu adevărat din punct de vedere practic viaţă duhovnicească, ce răspunderi decurg din aceasta, la ce trebuie să fie atent sau ce ar fi de folos să evite. Va cunoaşte astfel adevărul, fără ascunzişuri sau jumătăţi de măsură, ajungând să-şi conştientizeze propria sărăcie duhovnicească şi să ia deciziile potrivite. 

Urmând sfaturile din această carte, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom ajunge la capătul ţelului nostru: Ca Dumnezeu să devină prin rugăciune, dragostea şi dorirea noastră, El călăuzind în acest fel fiecare gând şi lucrare a noastră. 

Aducerea la viaÈ›ă în lumea aceasta a unei lucrări de valoare, a unei creaÈ›ii, fie ea în plan cultural sau duhovnicesc, trece prin multe „vămi”, atât interioare autorului, cât È™i exterioare lui, prin care munca acestuia este înÈ›eleasă È™i preÈ›uită la adevărata valoare de către ceilalÈ›i. 
Gândurile unui om au mare valoare în sine înaintea lui Dumnezeu – „Cum îÈ›i sunt gândurile, aÈ™a îÈ›i este È™i viaÈ›a”, spunea Cuviosul Tadei de la VitovniÈ›a. Dacă te înveÈ›i să gândeÈ™ti profund, exploatezi tot mai mult potenÈ›ialul dăruit de Făcătorul fiecăruia dintre noi. Și vedem cum gândurile multor SfinÈ›i nu numai că i-au îmbogăÈ›it sufleteÈ™te pe ei, dar au îmbogăÈ›it È™i lumea oamenilor, întrupându-se È™i împărtăÈ™indu-se celorlalÈ›i. 
Și noi, de multe ori, purtăm în sine multe gânduri minu¬nate, care, dacă reuÈ™esc să ne absoarbă întreaga fiinÈ›ă, ne duc pe tărâmul lor – dar, de foarte multe ori, primim gânduri pe care le pierdem, gânduri care nu È™tii de unde vin È™i unde se duc. 
Părintele Sofronie (Saharov) spunea obÈ™tii, într-o sinaxă, că omul este o fiinÈ›ă eterokínitos, adică „miÈ™cată din afară”, iar Părintele Rafail (Noica) îl completa, atunci când analiza expresia populară „Mi-a venit gândul...”, spunând că omul este fiinÈ›ă duhovnicească È™i că este inspirat fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de un duh străin. 
De unde ne vin gândurile? Care este sursa noastră de inspiraÈ›ie? Ce se întâmplă cu gândurile inspirate care ne părăsesc sau pe care le pierdem? Care sunt gândurile noastre, până la urmă? Avem È™i noi gânduri?... Gândurile devin ale noastre în momentul în care le amestecăm cu propria fiinÈ›ă, după ce le-am primit în noi. Ele devin lumea noastră lăuntrică, care ne hrăneÈ™te È™i pe care o împărtăÈ™im celor pe care îi iubim. 
Astfel gândurile noastre devin vorbele noastre, devin faptele noastre, devin viaÈ›a noastră. Dar şi acele gânduri care devin cuvinte ale noastre, È™i ele zboară în văzduh – ele pot rămâne, cel mult, în conÈ™tiinÈ›a celorlalÈ›i doar în momentul în care se întrupează prin tipărire; atunci devin publice È™i accesibile oricui este interesat de ele, È™i îÈ™i schimbă caracterul, iar cele care au valoare universală dăinuie peste veacuri. 
Cuvintele întrupate în cartea de faÈ›ă nu au pretenÈ›ia a fi nici la măsura SfinÈ›ilor PărinÈ›i, nici să pună în cuvinte noi învăÈ›ăturile acestora. Ele nu sunt altceva decât o încercare de definire a trăirii inimii mele – nu încă matură sau desăvârÈ™ită, dar vie È™i sinceră – care căuta căi prin care să poată să se bucure de bogăÈ›ia patristică. Câteodată căile nu duceau nicăieri – erau ca semnalele radio sau ca un fascicul de lumină emis în cosmos, care, neîntâlnind nimic, nu se întoarce înapoi –, dar alteori căile reacÈ›ionau ca ceva viu, ce te cheamă să le explorezi, pentru că par să aibă consistenÈ›ă, iar pe acestea am căutat să le împărtăÈ™esc. În aceste cuvântări nu am împărtăÈ™it biruinÈ›e ale sufle¬tului meu, ci mai degrabă năzuinÈ›e, pe care le ofer fraÈ›ilor mei, în nădej¬dea că È™i ei se pot hrăni È™i mângâia în acelaÈ™i timp de lumina Harului ascunsă în spatele acestor cuvinte, conÈ™tient fiind că doar cuvintele ce cuprind în ele experienÈ›a biruitoare concretă pot rodi cu adevărat. 
AÈ™a cum mărturiseÈ™te Sfântul Ioan Evanghelistul despre lumina lui Hristos, care „luminează în întuneric, È™i întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1:5), tot aÈ™a È™i eu nădăjduiesc ca lumina care a călăuzit È™i mângâiat inima mea cu noime duhovniceÈ™ti să lumineze în întunericul deznădejdilor fraÈ›ilor mei – ca astfel, mai mult, să îndrăznim împreună a chema numele Dumnezeului Celui Viu. 

Arhimandritul Melhisedec 
Stareţul Mănăstirii Lupşa

Cel putin doua intrebari par sa merite o atentie aparte , inainte de lectura cartii de fata : prima, referitoare chiar la titlul romanului. Ce l-a facut pe autor sa aleaga pentru primul sau roman titlui Ultima Ora ? Aceasta intrebare ne duce cu gandul la un roman mult mai celebru , si anume , la Ultima noapte de dragoste, intaina noapte de razboi si ne face sa ne intrebam daca C.Virgil Gheorghiu , omul cu un al saselea simt, cel al primejdiei, nu avea,inca de la aceasta varsta tanara, presentimentul ultimului ceas de tihna si de calm inaintea unei perioade tulburi, teribile,care avea sa-i transforme si pe plan personal viata intr-una aproape normala,intr-o alta de-a dreptul dramatica,inimaginabila atunci.

A doua intrebare este daca Ultima Ora e o prefigurare a romanului de mare succes, Ora 25 ?

Putem spune ca intr-o oarecare masura am raspuns deja. Indiscutabil ,asa este. Tema orei si succesiunea logica a acesteia fac o punte peste toate scrierile intermediare ale autorului, trasand o curba ascendenta de maturizare foarte rapida.

Din considerente biografice si bibliografice, nu ar fi drept ca acest prim roman al scriitorului sa lipseasca din bilioteca niciunui admirator al sau.

Insa acestea nu sunt singurele motive pentru care editura noastra a hotarat reeditarea sa. Cititorul atent le ve descoperi fara mare dificultate pe toate celelalte,inclusiv ineditele trimiteri teologice deja prezente.

Mulţimea deprinderilor mici, imorale – este tină pentru sufletul omului dacă omul le statorniceşte în sine sau le socoteşte un rău „inevitabil”, împotriva căruia „nu merită” şi „nu trebuie” să lupte. Şi tocmai aici, iată, cade sufletul în cursa vrăjmaşului lui Dumnezeu. „Eu nu sunt sfânt”, „eu trăiesc în lume” şi „trebuie să trăiesc ca toată lumea” – se linişteşte pe sine conştiinţa cea mâhnită a omului credincios.

Omule, omule, fireşte că nu eşti sfânt, fireşte că „trăieşti în lume” şi „trebuie să trăieşti ca toată lumea” şi de aceea – te naşti ca toată lumea, mori ca ea, priveşti, asculţi, vorbeşti ca ea, dar de ce trebuie să încalci şi tu Legea lui Dumnezeu – „ca ea”? De ce trebuie şi tu din punct de vedere moral să miroşi atât de neplăcut „ca ea”? Gândeşte-te la asta, omule.

Cât de greu este să scape sufletul de o idee greşită, dar obişnuită. Psihologia acestei lumi ateiste a pătruns atât de adânc în lumea psihică a omului modern încât faţă de păcat şi de crima împotriva Legilor lui Dumnezeu aproape toţi oamenii acţionează la fel – „după tipar”. Iar, ce este cel mai trist, este faptul că răul le-a insuflat oamenilor ca cerinţele păcatului să le numească „cerinţele firii”. Cerinţele firii sunt – a respira, a mânca cu măsură, a te încălzi, a dormi, nicidecum a-ţi droga organismul, a te ataşa fără nici un sens de miraj, de fum.

SfinÈ›ii PărinÈ›i ne spun un lucru uluitor: fără zdrobirea inimii, nevoinÈ›ele ascetice sunt insuficiente. Iar asprimea pe care mulÈ›i o admiră este un defect È™i nu o calitate. Fără bunătate, smerenie È™i zdrobirea inimii nu putem spori duhovniceÈ™te È™i chiar mântuirea este îndoielnică. Pentru că altfel creÈ™tinul devine un fariseu care foloseÈ™te credinÈ›a ca să umilească È™i să sufoce aproapele.
În viaÈ›a duhovnicească nu se aplică modelele din filme. CreÈ™tinul nu este un luptător plin de muÈ™chi care îi pune la punct cu o privire de oÈ›el pe vrăjmaÈ™i. Eventual pe toÈ›i cei din jur, inclusiv pe cei din familia sa.
Dacă asta căutăm noi în viaÈ›a duhovnicească este foarte clar. Încă nu am început să păÈ™im nici măcar pe prima treaptă a vieÈ›ii duhovniceÈ™ti. Care este zdrobirea inimii.
Dar ce este aceasta, nu este chiat aÈ™a de simplu de aflat. Unele cărÈ›i pomenesc despre zdrobirea inimii, arată chiar că este foarte importantă. Dar cum ajungem la ea, ce este È™i cum anume să gândim ca să ne apropiem de acest dar, găsim mai puÈ›in.
Cartea de faÈ›ă are ca scop să uÈ™ureze călătoria pe acest drum încântător spre zdrobirea inimii, smerenie, dobândirea profunzimii duhovniceÈ™ti, păcii sufleteÈ™ti, harului È™i ÎmpărăÈ›iei lui Dumnezeu.

Chipul Sfintei Paraschiva, din icoana cea veche a bunicii, ii fascineaza pe Cristofor si Veronica.  Cand bunica deapana povestea, livada bunicilor ramane departe in urma, iar Cristofor si Veronica sunt, cat ai clipi, alaturi de Sfanta Paraschiva la portile Constantinopolului ori ale Ierusalimului.  Dar miezul povestii le descopera copiilor ca drumul sfintei duce nu inspre cetati minunate, ci inspre bunatati nebanuite.

Mântuitorul nostru nu a dat înaltei Sale învăÈ›ături despre fericiri chipul unor porunci aspre. Nu a voit să îi facă pe oameni buni cu sila. El a arătat doar cât de minunate sunt bunele făptuiri, cât de fericit se simte omul când este în unire cu Dumnezeu È™i se scaldă în har È™i lumină. El vrea să îi îndemne pe credincioÈ™i să simtă singuri bucuria izvorâtă din unirea cu Dumnezeu, să preguste fericirea Raiului făgăduit, spre a porni de bunăvoie pe calea desăvârÈ™irii duhovniceÈ™ti de sine.

Arhimandrit Serafim Alexiev