La câteva zile după moartea Mitropolitului Antonie Plămădeală, în vis, am auzit un cor de îngeri care cântau înălţător. M-am întrebat cine cântă, unde cântă? O voce mi-a răspuns: „E un alai de îngeri care îl însoţeşte pe Mitropolitul Antonie”. Eu am fost foarte mirată: „Pe Antonie?” „Da, e sub ocrotirea Părintelui Arsenie – mi-a răspuns vocea – şi au venit să-l ia.” (Preoteasa Ileana Ramba, care participase şi la slujba de călugărire a viitorului mitropolit).


La mănăstire la Sâmbăta, înainte de a începe o predică, Părintele Arsenie a zis: „Când Dumnezeu va judeca lumea eu am să fiu la dreapta Lui şi atunci ori vă sunt de folos ori vă sunt acuzator”. Atunci Dumnezeu îmi va zice: „Arsenie, de ce nu le-ai spus?”. Eu am să zic: „Doamne, eu le-am spus, dar nu m-au ascultat!”. Aşa v-am devenit acuzator, iar de folos vă sunt dacă faceţi ce vă spun”. Amin. 

Să fii refugiat din Basarabia şi despărţit de familie, să fii condamnat pe motive politice la 25 ani închisoare la vârsta de 20 ani, să-ţi vezi sfârşitul vieţii pământeşti că se apropie după 11 ani de temniţă şi să poţi afirma că eşti un om fericit, pentru cei mai mulţi dintre noi pare cu neputinţă.

Aceasta se poate prin credinţă. Prin credinţă, suferinţa se transformă în bucurie. Viaţa lui Valeriu Gafencu ne arată aceasta. Faptul că Valeriu a descoperit calea spre fericire reiese din scrisorile trimise celor dragi din care am extras aceste sfaturi  prin bunăvoinţa d-nei Eleonora Colgiu, sora lui Valeriu, şi a d-lui Neculai Trifoiu, coordonatorul cărţii “Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor din România” în care au fost publicate aceste scrisori.

Revelaţia fericirii trăită de Valeriu in infernul închisorilor, este o lecţie din care noi, care trăim în libertate, să învăţăm că nu mai avem dreptul să ne plângem de nimic când fericirea este la îndemâna oricui – Iisus Hristos, credinţa în cuvântul Său, ascultarea poruncilor Sale, urmarea virtuţilor Sale. Aceasta este viaţa fericită. Restul e deşertăciune.

Editie ingrijita de Pr. Nicolae Nicau
Profunzimea înţelepciunii părintelui Proclu Nicău este bine cunoscută de credincioşii moldoveni şi nu numai. Trăind ca simplu monah, cu o viaţă închinată întru totul ascultării de Dumnezeu, sihastrul din Munţii Neamţului aşezat la Mitocul Bălan după îndelungi ascultări din diferite mănăstiri sub povaţa părintelui Cleopa Ilie şi după ispitele şi vieţuirea în pustie, continuă să povăţuiască turma cea cuvântătoare pe calea mântuirii.

Fiind nepotul părintelui Proclu, am considerat plăsmuirea cărţii de faţă ca o datorie morală. Cunoscându-i viaţa duhovnicească îndeaproape, am căutat să conturez învăţătura curată a monahului Proclu, pe deplin folositoare sufletului şi întotdeauna ortodoxă. Nu am trecut cu vederea nici frumuseţea limbajului neaoş moldovenesc zugrăvit în cuvintele pline de înţelepciune ale părintelui, totul îmbrăcat într-o cadenţă asemănătoare Patericului.

Este foarte folositor pentru orice creştin să cunoască aceste sfaturi şi poveţe ale părintelui Proclu în legătură cu diverse probleme, întrucât va putea, astfel, să se lumineze mai mult şi va şti mai bine cum să le depăşească. Fiind o carte duhovnicească, se impune a fi citită cu luare aminte, pentru maturizarea şi progresul spiritual al credinciosului. Volumul se prezintă ca o sinteză a feluritelor sfaturi şi îndrumări ale părintelui Proclu date schivnicilor, monahilor, preoţilor şi oamenilor din lume şi tratează diferite probleme din mai multe perspective. De exemplu, progresul în dobândirea adevăratei smerenii ne va călăuzi spre progresul în dobândirea adevăratei iubiri, apoi a păcii inimii, a iertării celor care ne-au greşit etc.

Dorim din adâncul inimii ca toţi creştinii să se folosească de această lucrare în viaţa lor duhovnicească, iar atunci când o vor răsfoi şi vor găsi cuvinte folositoare şi înălţătoare de suflet, să înalţe rugăciune de iertare şi pentru noi, păcătoşii.

Fie să avem parte de rugăciunea părintelui Proclu, să-l simţim aproape, să ne mângâie şi să ne călăuzească pe drumul ce duce la Dumnezeu.

Dacă vorbim de Biserica Greco-Catolică (Unită cu Roma) din România, o realitate se impune: toţi oamenii de cultură şi politicienii români greco-catolici, în lupta lor pentru dreptate, libertate şi unitate naţională, nu au reuşit să facă atât bine ţării, cât rău şi câtă dezbinare au făcut tot ei, urmând biserica din care făceau parte! De aceea, unirea (revenirea la ortodoxie) rămâne cea mai bună soluţie, iar la porunca lor „Înapoi în staul!”, noi le răspundem şi îi rugăm „Înapoi la Hristos!”. Căci dreapta credinţă ne arată că a fi unit cu papa înseamnă a fi dezbinat cu Hristos, iar realitatea istorică ne arată că a fi unit cu Roma înseamnă a fi dezbinat cu România. Cu alte cuvinte, în problemele esenţiale, uniţii au fost şi sunt mai întâi cu papa şi apoi cu Hristos (şi cine nu-L pune pe Dumnezeu pe primul loc, nu-L pune pe nici un loc) şi au fost şi sunt mai întâi uniţi şi apoi români.

Din cuprins:

• Ce sunt ingerii?
• Ingerii in raport cu Mantuitorul Iisus Hristos
• Ceata sfintilor arhangheli
• Rolul ingerilor in Biserica
• Rolul ingerilor fata de fiecare credincios in parte, ca protectori si indrumatori
• Menirea ingerului pazitor
• Pacatul indeparteaza pe ingerul pazitor de la noi
• Ingerul cel rau (diavolul)
• Rolul ingerilor in Parusie
• Acatistul Ingerului Pazitor al vietii
• Rugaciuni catre sfantul inger pazitor

Când mama le-a propus o excursie în care să le prezinte portul popular românesc, cei doi copii s-au bucurat foarte mult. Nu bănuiau însă ce surprize îi aşteaptă. Aveau să vadă cum muncesc şi cum petrec oamenii de la ţară, aveau să fie martori la o nuntă şi la un festival de folclor, duminica au participat la Sfânta Liturghie într-o frumoasă biserică de lemn din ținutul Pădurenilor, și-au procurat costume populare autentice pe care le-au îmbrăcat la slujba solemnă dintr-o străveche mănăstire voievodală, bucurându-se apoi de produsele tradiționale la un târg de vară. Astfel au avut prilejul să cunoască frumuseţea portului și obiceiurilor din mai multe zone etnografice ale țării. Nu e încă prea târziu să le cunoașteți și voi!

Scrisa cu inima de ucenic, cartea cucereste prin sensibilitatea si bunul simt cu care sunt relatate si comentate intamplarile.  Simplitatea si limpezimea stilului lasa loc unei prezente vii a parintelui, cu atat mai mult cu cat o mare parte din relatari sunt amintiri povestite de insasi sfintia sa.  Cu echilibru si spirit obiectiv, autorul a cercetat si arhivele CNSAS, aducand la lumina multe aspecte inedite din viata parintelui, pe care sfintia sa, din smerenie si discretie, nu le-a adus niciodata in discutie.

Cautand mereu "litera vie", autorul a presarat cu pricepere in povestire sfaturi si vorbe de duh ale parintelui, incercand cu multa finete si aprape cu sfiala sa se apropie si sa dezvaluie cat mai mult din subtietatea sa duhovniceasca, dar lasand impresia uneori ca sunt lucruri nespuse, pe care poate parintele insusi le-a dorit tainuite...

Pe timpul Imparatiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tâlcuieşte „înţelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viaţa în credinţă creştinească, cu înţelepciune; o astfel de înţelepciune o laudă apostolul Iacov zicând: „Înţelepciunea cea de sus întâi era curată, apoi paşnică, blânda, bineplăcută, plină de milă şi de roade bune” (3,17). Această înţeleaptă Sofia, când trăia în însoţire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuţi evanghelice: pe cea dintâi a numit-o Pistis (Credinta), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înţelepciunea cea creştinească, dacă nu bunătăţile cele plăcute lui Dumnezeu? Dar, după naşterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curând, şi vieţuia cu dreaptă credinţă, plăcând lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul şi cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creştea într-o astfel de învăţătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă aşa înţeleaptă, că purtând numele bunătăţilor celor mari evanghelişti, nu trebuia mai mult decât să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuţii al cărei nume îl purta, ceea ce s-a şi făcut. Crescând ele cu anii, creşteau într-însele şi bunătăţile; şi au învăţat bine cărţile prorocilor şi ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învăţăturilor şi se nevoiau la citire, la rugăciune şi la osteneli casnice, supunându-se sfintei, de Dumnezeu înţelepţitei lor mame, sporind şi înaintând de la o faptă bună la alta şi mai bună şi se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.

Sfanta Xenia din Sankt Petersburg este una dintre cele mai iubite Sfinte ale Rusiei si este considerata protectoarea familiei, fiind invocata pentru orice ajutor in legatura cu familia sau intemeierea unei familii, dar nu numai.  Multimea celor ce i-au simtit ajutorul creste in fiecare zi, iar o parte dintre cele mai recente marturii despre ajutorul sau sunt cuprinse in paginile acestei carti.

Parintele Hrisant Katsoulogiannakis a fost ultimul preot din Insula Spinalonga. S-a nascut in anul 1893 si a fost tuns in monahism in 1911, la Manastirea Toplu din Sitia. Mai târziu a mers la Manastirea Faneromeni din Ierapetra. De acolo a plecat voluntar la Spinalonga in anul 1947, unde a slujit pana la inchiderea azilului de leprosi, in anul 1957. Dupa aceea a ramas in Spinalonga singur vreme de cinci ani, pentru a ingriji mormintele leprosilor si pentru a le savarsi Trisaghionul. S-a intors la Manastirea Toplu din motive de sanatate. A adormit intru Domnul in anul 1972. I s-a dus, pe drept, faima de sfant.

Epameinondas Remoundakis, numit si „arhanghelul din Spinalonga”, este al doilea personaj real al cartii.

Prin intermediul romanului, Maria Pastourmadzis reinvie patimile si suferintele interminabile ale locuitorilor Insulei Spinalonga si zugraveste singura putere care invinge durerea omeneasca: Iubirea care urca pana pe Cruce.

Izvorul Iubirii povesteste cu admiratie, respect, bucurie si pe alocuri cu umor, intr-un limbaj apropiat de inima omului contemporan, despre Hristos ca Arhetip divin descoperit lumii, a carui imagine este menita sa ne ajute sa ne vindecam de instrainarea de Spirit adusa de modernitate, prin crearea unui pod atat ideatic, cat si practic, intre minte si spirit. Parintele Maximos, episcop, calugar charismatic si indrumator duhovnicesc, vocea principala din cartile lui Markides, vorbeste despre Ecclesia ca „spital duhovnicesc” avand misiunea de a ajuta oamenii sa-si depaseasca boala existentiala. Adesea punand in oglinda abordarea psihologica si cea religioasa, dialogurile din carte parcurg discutii in care parintele Maximos explica ce inseamna askesis sau exercitiile spirituale (postul, rugaciunea sistematica si fara incetare, studiul scripturilor si al vietilor sfintilor etc.) pentru restaurarea intregii umanitati si a sanatatii spirituale; explica necesitatea metanoiei sau a pocaintei, transformarea fundamentala a modului in care simtim si gandim, schimbarea radicala a viziunii despre lume; explica pe intelesul publicului larg ce sunt roadele Duhului [agape (dragostea), chara (bucurie), eirene (pace), makrothymia (indelunga rabdarea), chrestotis (bunatate), agathosyne (facerea de bine), pistis (credinta), praotes (blandetea) si engratea (infranarea)] si cum practica
Rugaciunii Inimii ne poate dezvalui darurile Duhului.

In Izvorul Iubirii, aceasta Cale Intreita a crestinismului rasaritean isi dezvaluie metoda iar stradania duhovniceasca devine un drum limpede, accesibil oricarui traitor ce cauta sa faca pasi inapoi spre propria natura luminoasa, in profunzimea fiintei, acolo unde bucuria prezentei lui Dumnezeu indulceste durerea omeneasca.