Biblia Bartolomeu Anania

Biblia sau Sfânta Scriptură – Versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Mitropolitul BARTOLOMEU VALERIU ANANIA

Dacă vei deschide Cartea din simplă curiozitate sau deprindere, spre a-ți împlini nevoia de a ști, și dacă ai străbătut-o ca pe un simplu act de cultură, fii sigur că n’o vei uita. Dacă ai zăbovit asupră-i cu un oarecare interes lingvistic, vei fi aflat că în ebraică și în greaca veche sunt semănate cuvinte, fraze și denumiri eterogene, împrumutate din culturile cu care autorii biblici s’au învecinat sau din altele pe care nici ei și nici părinții lor nu le-au știut. Dacă ai citit-o numai ca pe o operă literară, iată că ai gustat într’însa belșug de genuri și specii, poezie lirică și epică, istoriografie, legislație, imnuri sacre și sapiențiale, pagini profetice și apocaliptice, proze scurte și nuclee de roman, scenarii dramatice și eseuri filosofice, sentințe aforistice și incantații prozodice… Dacă ai cercetat-o cu un ochi critic necruțător, vei fi descoperit și ceea ce, în fapt, căutai: naivități, inadvertențe, lacune, suprapuneri, distorsiuni, interpolări, paralelisme și multe alte metehne care te vor sminti în măsura în care te vei opri aici.

Dacă, pentru nevoia de a înțelege, o vei cerceta a doua și a treia oară, mai cu de-amănuntul, cu’ncetineli și reveniri, dacă-ți vei pune gândul pe textul din față și pe cele paralele, însemnate alături, atunci cugetul tău va fi în stare să pipăie înțelesurile din spatele cuvintelor, să pătrundă în luminișurile alegorice ale întâmplărilor, să deslușească de ce jertfa lui Avraam, de pildă, s’a petrecut ca fapt istoric la vremea ei, dar „și’n prefigurare” pentru vremile din urmă. În același timp, reliefurile noilor tale lecturi îți vor deschide calea de acces către întreaga cultură europeană, în tot ce are ea mai înalt și mai frumos de-a lungul ultimului mileniu.

Dar dacă, pentru nevoia de a cunoaște, te vei deprinde s’o citești nu atât pe dinafară, cât mai ales pe dinlăuntru, dacă sufletul ți se va aprinde în văpaia celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor, atunci dorul acesta îți va descoperi că, de vreme ce toate cărțile acestei Cărți au fost scrise de dragul unui singur personaj, Iisus Hristos, prevestindu-L și vestindu-L, și de vreme ce Iisus Hristos a venit în lume de dragul unei singure făpturi, omul, înseamnă că toată Cartea se îndreaptă spre o singură ființă, care ești tu, cititorule. Dacă o ocoleai, ar fi fost să treci pe-alături de propria ta viață; dar fiindcă ți-ai asumat-o, a fost să te descoperi pe tine sieți. Acum, ajutat de Sfinții Părinți ai Bisericii și, la nevoie, de însemnările din josul paginii, vei pătrunde în adevărurile de credință și în sensurile adânci ale Scripturii, adică în lumina lecturii ei duhovnicești, singura care te ridică deasupra lui a ști și deasupra lui a înțelege, anume în văzduhul lui a cunoaște, acolo unde cuvintele redevin Cuvânt și eternitatea te îmbie la Viață; căci „viața veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”.

Odată ajuns aici, nu-ți mai rămâne decât Bucuria.

ÎPS Bartolomeu Anania

Traducerea Sfintei Scripturi in limba proprie fiecarui popor a constituit inca din vechi timpuri o preocupare a Bisericii, pentru ca mesajul evanghelic sa poata fi impropriat cu fidelitate de fiecare credincios in parte.  Sa ne aducem aminte ca Sfantul Duh, la Sarbatoarea Cincizecimii, a sfintit limbile neamurilor, facandu-le vase vrednice sa primeasca si sa marturiseasca pe Dumnezeu-Cuvantul in specificitatea cuvintelor lor.  Pentru aceasta, inca din primele secole, traducerea Sfintei Scripturi in diferite limbi a fost inteleasa ca o lucrare principala a Bisericii, prin care Cuvantul lui Dumnezeu se facea accesibil fiecarui popor, in propriul sau grai.

Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

De ce, oare, această inițiativă care comportă multă muncă, dificultăți, timp și investiție materială? Răspunsul este simplu. Poporul cel dreptcredincios are nevoie de „chipuri de pocăință” cum rostește o rugăciune din canonul de pregătire pentru primirea Sfintei Împărtășanii. Poporul lui Hristos din România este însetat de „apa cea vie”, este înfometat după „pâinea cea spre ființă”.
„Chipuri de pocăință” găsim în viața sfinților din primele veacuri creștine, în viața sfinților cu care Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc.
„Chipuri de pocăință” găsim, de asemenea, în viața bineplăcuților lui Dumnezeu care au odrăslit în sânul altor popoare. Cuvioșii Stareți de la Optina se numără printre aceste „chipuri de pocăință”, printre „geniile sfințeniei” spre care se îndreaptă omul contemporan în căutare de odihnă sufletească.
Intenția publicării unei colecții dedicate vieții mănăstirești de la Optina are și un alt scop și anume: tot ceea ce s-a petrecut ca viață monahală autentică timp de peste 100 de ani la Optina se datorează influenței exercitate asupra Lavrei de Sfântul Paisie Velicicovski de la Mănăstirea Neamț. În viața celor 14 stareți ai Optinei, canonizați de Biserica Ortodoxă Rusă în 1996, se descoperă amprenta geniului paisian.
După moartea Sf. Paisie, ucenicii săi au mers în Rusia și prin intermediul lor s-a născut fenomenul numit „Optina”. Timp de peste 100 de ani după moartea Sfântului Paisie Velicicovski, monahismul din Țările Române, din Rusia și din alte părți ale Bisericii Ortodoxe a fost influențat de lucrarea duhovnicească a Mănăstirii Neamț de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Vremurile au fost grele pentru Rusia în tot veacul XX, iar pentru România nu tocmai ușoare. Influența vieții duhovnicești rezultată din lucrarea Sfântului Paisie s-a diminuat considerabil.
Redescoperirea Filocaliei prin traducerile Părintelui Dumitru Stăniloae, revigorarea monahismului atonit, traducerile din Sfinții Părinți, redobândirea libertății în spațiul Europei răsăritene după 1990 au oferit cadrul necesar redescoperirii cu mai multă vigoare a influenței Sfântului Paisie asupra vieții creștine ortodoxe.
Publicarea colecțiilor dedicate stareților mănăstirii Optina se dorește a fi, așadar, și un omagiu adus Sfântului Paisie de la Neamț.
Prin intermediul acestei colecții creștinul de azi intră în legătură cu un izvor de viață care-l adapă autentic în setea lui după sens, lumină, în setea lui după Dumnezeu. Viața și învățăturile stareților de la Optina arată, dincolo de locul și timpul în care ei au trăit, că existența omului fără Hristos și fără Evanghelie, fără Biserică, este un non-sens, o confuzie, o disperare fără leac. Spre stareții de la Optina, în veacul al XIX-lea și începutul veacului XX, se îndreptau pentru cuvânt duhovnicesc mulțimi de călugări, țărani și moșieri, prinți și intelectuali. De ce? Pentru că trăiau dramatic golul din ei și simțeau că la umbra sfinților de la Optina găseau izvorul umplerii vieții lor cu duh și adevăr.
Astăzi, omenirea trăiește și mai dramatic decât în veacurile XIX și XX, tragedia singurătăți, a disperării, a lipsei de libertate lăuntrică. Unde să alerge omul de azi pentru a-și regăsi echilibru vieții interioare și, prin aceasta, să redescopere sensul existenței sale?
Răspunsul nu este și nu poate fi altul decât: HRISTOS. „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28) Numai trăirea întru Hristos umple existența omului.
Spre Hristos ne conduce Liturghia, ne conduce Filocalia, ne conduce bucuria lăuntrică a rugăciunii minții și a inimii, ne conduce lupta cu mândria, ne conduce iubirea de vrăjmași. Toate aceste căi ne conduc spre Hristos și călăuză avem pe cei ce au parcurs același drum: pustnicii din Egipt sau cei din Carpați, cuvioșii din Athos sau cei de la Optina.
Rog pe Dumnezeu să binecuvinteze strădania traducătorului, Părintele Profesor Teoctist Caia și a ostenitorilor din cadrul Editurii și Tipografiei Mitropoliei Moldovei și Bucovinei care fac posibilă publicarea colecției „Cuvioși stareți de la Optina”.
Dumnezeu să te binecuvinteze și pe tine, cititorule al acestei cărți, conducându-te prin pocăință, rugăciune și iubire, la viața în Hristos, singura care-ți va oferi bucurii adevărate, libertate reală și lumină în viață. († TEOFAN, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei)

ercetările contemporane au evidențiat impactul pe care îl are consumul excesiv de zahăr asupra organismului nostru. Dincolo de bucuria momentană pe care o aduce o prăjitură sau un desert cu zahăr, consecințele pe termen lung pot fi serioase. Din fericire, opțiunile precum deserturile fără zahăr devin o alegere tot mai populară și benefică pentru sănătatea noastră.
Consumul excesiv de zahăr este asociat cu diverse probleme de sănătate, precum creșterea riscului de obezitate, diabet de tip 2 și afecțiuni cardiace. Cercetările au arătat că zahărul adăugat în exces poate duce la inflamații cronice în organism, afectând în mod negativ funcțiile sistemului imunitar și ale organelor interne.

Optarea pentru deserturi fără zahăr reprezintă o modalitate de a ne satisface pofta de dulce fără a compromite sănătatea. Aceste deserturi sunt adesea realizate cu îndulcitori naturali, precum mierea, ştevia sau fructele, oferindu-ne gustul dulce fără a recurge la efectele negative ale zahărului rafinat.

Pe lângă beneficiile evidente pentru sănătate, deserturile fără zahăr se încadrează perfect într-un stil de viață echilibrat și într-o dietă sănătoasă. Ele pot fi o sursă valoroasă de nutrienți esențiali și pot contribui la menținerea unui nivel constant de
energie, evitând creșterile bruște și scăderile de zahăr din sânge.
Astfel, alegerea deserturilor fără zahăr nu este doar o opțiune delicioasă, ci și o decizie înțeleaptă pentru sănătatea noastră pe termen lung.

În bucătărie, explorarea și adoptarea unor rețete creative fără zahăr devin o oportunitate de a experimenta cu ingrediente sănătoase și de a încorpora gusturi noi și inovative în dieta noastră. Astfel, putem transforma modul în care privim și selectăm deserturile, contribuind la un stil de viață mai echilibrat și plin de vitalitate.

Traducere si studiu introductiv: diac. Ioan I. Ică jr

În urmă cu 225 de ani — pe 13 ianuarie 1772 — ierodiaconul Neofit Kavsokalivitul, refugiat la Braşov, încheia redactarea primului Manual de Împărtăşire continuă care îşi propunea restabilirea sensului apostolic şi patristic al practicii euharistice ortodoxe. Publicat anonim în 1777, manualul s-a izbit de răstălmăciri şi a stârnit polemici. În 1783 a intervenit în dezbatere şi Cuviosul Nicodim Aghioritul cu un al doilea manual publicat anonim: Carte foarte folositoare de suflet despre Împărtăşirea continuă, relansând o aprinsă controversă care a durat trei sferturi de veac. Patriarhia Ecumenică a ţinut în tot acel răstimp o serie de sinoade şi a emis nenumărate scrisori şi documente oficiale.
Dată fiind uitarea acestor texte şi a altor surse esenţiale, sensul deplin al pledoariei monahilor tradiţionalişti — stigmatizaţi drept „colivari”, reprimaţi şi ulterior reabilitaţi — n-a fost şi nu este încă pe deplin sesizat până astăzi. În ultimă instanţă, ei nu voiau decât să restaureze etosul creştinismului apostolic şi al Bisericii vechi — etos pascal, în acelaşi timp euharistic, ascetic şi martiric. Dincolo de recuperarea istorică a acestei dispute, semnificaţia ei pentru practica liturgică actuală este de o actualitate perenă şi stringentă. Precedându-l de un amplu studiu istorico-teologic, diac. Ioan I. Ică jr restituie în volumul de faţă, pentru prima dată într-o limbă modernă, întreg dosarul controversei şi principalele mărturii ale Tradiţiei în această problemă de maximă importanţă pentru viaţa Bisericii dintotdeauna.

Volumul ”Căutați și veți afla” este cel de-al treilea volum din seria cărților ”Povești adevărate”, o colecție ziditoare de mărturii extraordinare des-pre tainica lucrare a lui Dumnezeu și mijlocirea Sfinților în viețile oamenilor, mai ales în momente de cumpănă și grea încercare.

Spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie după Luca: ”Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Cap. 18, verset 27), iar experiențele limită din viețile unor semeni de-ai noștri, așa cum apar relatate în volumul de față, o confirmă iarăși și iarăși.

Când doctorii ridică neputincioși din umeri; când o soluție financiară disperată este pe cale să distrugă o întreagă familie; când căile rătăcite ale unei credințe duc din rău în mai rău, ca într-un marș spre prăpastie; când un teribil accident pare a curma o viață; în fine, când toate luminile artificiale ale acestei lumi par a se stinge, atunci apare ”de niciunde” mâna salvatoare a unui Sfânt, a Maicii Domnului. 

Cum spunea și vrednicul de pomenire Arhimandrit Părintele Teofil Părăian: ”Dumnezeu nu ne lasă niciodată! Nu ne lasă niciodată, prin oricât de grele împrejurări am trece. Ori de-am fi bolnavi, ori de-am fi infirmi, ori de-am fi neputincioşi, Dumnezeu nu ne lasă.”
Persoanele ale căror mărturii sunt cuprinse în paginile acestei cărți nu își ”caută” cuvintele, nu ”înfloresc” (literar) întâmplările miraculoase din viața lor sau a celor apropiați, familie sau prieteni. Așa cum și-au deschis inima în momentul cel mai ”de jos” al existenței lor, de absolut abis, către mâna salvatoare a lui Hristos, tot așa își aștern și relatările: cu o sinceritate de necontestat, cum ne încredințează și Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex, "cu Dumnezeu nu-i nevoie să fii politicos; pur şi simplu, varsă-ţi inima ta în faţa Lui”.

Traducerea Sfintei Scripturi in limba proprie fiecarui popor a constituit inca din vechi timpuri o preocupare a Bisericii, pentru ca mesajul evanghelic sa poata fi impropriat cu fidelitate de fiecare credincios in parte.  Sa ne aducem aminte ca Sfantul Duh, la Sarbatoarea Cincizecimii, a sfintit limbile neamurilor, facandu-le vase vrednice sa primeasca si sa marturiseasca pe Dumnezeu-Cuvantul in specificitatea cuvintelor lor. In acest sens, putem spune ca traducerea textelor sfinte de catre alte popoare in limba lor proprie a constituit si pentru poporul roman un indemn, ca orice fapta pilduitoare care cheama la savarsirea binelui.

Mulțumim Ție, Dumnezeul mântuirii noastre, că toate le faci spre binefacerea vieții noastre, ca pururea să căutăm spre Tine, Mântuitorul și binefăcătorul sufletelor noastre, că ne-ai odihnit în curgerea cea trecută a nopții și ne-ai sculat din așternuturile noastre și ne-ai pus la închinăciunea sfântului Tău nume. Pentru aceasta ne rugăm Ție Doamne, dă-ne har și putere ca să ne învrednicim a cânta Ție cu înțelegere și a Te ruga neîncetat cu frică și cu cutremur, lucrând mântuirea noastră. Auzi-ne, Stăpâne, și ne miluiește și zdrobește sub picioarele noastre pe nevăzuții vrăjmași și războitorii noștri, că Tu ești singur ajutătorul și apărătorul vieții noastre și pe Tine Te binecuvântăm în veci. Amin.

Încrederea în Dumnezeu atrage ajutorul Lui. Creștinul crede și se încredințează pe sine lui Dumnezeu până la moarte, și atunci vede clar mâna lui Dumnezeu...
Atunci când ne încredințăm viitorul lui Dumnezeu, Îl obligăm să ne ajute. Încredințarea absolută în mâinile lui Dumnezeu are ca mamă credința, prin care omul se roagă în taină și se bucură de roadele nădejdii. Este o rugăciune continuă și aduce ruzultate dumnezeiești în ceasul cuvenit...
Încrederea în sine este cel mai mare și cel mai rău vrăjmaș al nostru, pentru că dintr-odată ne aruncă fără milă în prăpastie și ne lasă nefericiți pe drumuri. Când omul are încredere în sine, este legat de mâini și de picioare și nu poate face nimic sau luptă singur. Atunci este normal să fie biruit de vrăjmaș sau să eșueze și să-și zdrobească ego-ul...

Sfântul Paisie Aghioritul