Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Îndatoririle creștinului sunt faptele care îi sunt prescrise de Cuvântul lui Dumnezeu și prin care trebuie să se exprime viața lui lăuntrică, tainică, trăită în credințăși reflectatăîn toate relațiile lui.

Conform relației întreite a creștinului – cu Dumnezeu, cu aproapele său și cu sine însuși –îndatoririle lui se împart, în general, în trei tipuri: îndatoriri față de Dumnezeu, față de aproapele său și față de sine însuși. Dar, întrucât în relația cu aproapele său creștinul trebuie să acționeze fie ca membru al familiei, fie ca membru al societății civile, fie ca membru al Bisericii, îndatoririle lui față de aproapele se împart, de asemenea, în trei tipuri: îndatoriri față de familie, față de societate și față de Biserică.

"Nu-i condamnați cu ușurință pe risipitori. Nu vă grăbiți să recunoașteți lesne sfinți; sfinții cei mincinoși înșală și se prăbușesc. Avem nevoie mai ales de pocăință, de pocăință curată, ca să avem sfințenie adevărată. Brațele părintești îi așteaptă de-a pururi deschise pe toți cei ce s-au pocăit, ca să-i îmbrățișeze, să-i îmbrace în haină luminoasă, să-i încalțe cu încălțăminte de trainică pace, să le pună în deget inelul de mult preț, să-i trimită în lume să vestească măreția dragostei dumnezeiești. Cuviosul vameș și sfântul risipitor asta fac. Vorbesc prin fapte despre pocăința adevărată, despre sfințenia de viață purtătoare. Să le călcăm pe urme, să le imităm exemplul, ca să trăim Raiul de pe-acum…"

Batranul Eftimie viglo-lavriotul a fost un sfant contemporan nebun pentru Hristos, o lumina stralucitoare a Atonului sfintit, "unul dintre ultimii" mari asceti ai pustiului aghiorit.

A fost "cel din urma dintre toti", un sfant care a trait in vremurile din urma, unul dintre isihastii luptatori care au tinut nestinsa traditia aghiorita.  A trait cu gandul ca este cel mai mic, cel mai pacatos dintre toti oamenii.  S-a nevoit ca un "nebun" si ca un "ciudat", ca un om de nimic si vrednic de dispret, ca un marginas, "ca un mort viu".

Credința în Dumnezeu este înnăscută în sufletul omului și nu există niciun popor care să nu creadăîn Dumnezeu, corect sau greșit. Plutarh a scris: „Dacă vom străbate pământul locuit de noi în toate direcțiile lui, vizitând și stepele Asiei, și locul de baștină al triburilor sălbatice ale Americii, și nordul cel mai rece, și deșerturile nisipoase și fierbinți ale Africii, oriunde vom găsi o ființă omenească, fie ea și sălbatică, privirea ei se îndreaptă spre cer; oriunde gândește o minte, chiar dacă ea se află pe cea mai joasă treaptă de dezvoltare, îi este deja specific gândul la Divinitate; oriunde bate o inimă omenească, ea se cutremură sau se înfioară de bucurie, presimțind existența unei Ființe veșnice. La fel, oriunde se aude o limbă omenească, deși încă foarte săracăși rudimentară, acolo există, totuși, deja un cuvânt pentru numele lui Dumnezeu”. 

Scopul vieţii creştine este de a-L dobândi pe Duhul Sfânt, de a fi în comuniune constantă cu Dumnezeu, de a cunoaşte şi de a face voia lui Dum[1]nezeu. Dacă nu există nicio dorinţă în acest sens, atunci viaţa, din punct de vedere creştin, este lipsită de scop, fără sens şi pustie. Dar, pentru a dobândi Duhul Sfânt, trebuie să ne curăţim inima de patimi şi, mai ales, de mândrie – mama tuturor patimilor şi a păcatelor. Chiar şi cea mai mică umbră de mărire de sine este inacceptabilă, iar cea mai subtilă formă de iubire de sine devine un obstacol în calea sălăşlu[1]irii Duhului lui Dumnezeu în inima omului. Cel mai mic afront adus unei alte persoane este considerat un păcat împotriva iubirii, împotriva chipului lui Dumnezeu din om. Acest păcat este de[1]osebit de respingător pentru Duhul Sfânt şi Îl înde[1]părtează. Ni se cere să luptăm necontenit şi înverşu[1]nat împotriva păcatului care sălăşluieşte atât în noi, cât şi în afara noastră. Este nevoie de nevoinţă şi de cumpătare statornică, astfel încât să ne fie mai uşor să dezrădăcinăm patimile şi păcatele din inimă şi să sădim în ea seminţele virtuţilor creştine.

Biserica lui Hristos este cea mai mare zidire de optimism care a fost făcută pe pământ. Optimismul creștinismului nu constituie pur și simplu o teorie duhovnicească, pentru că este trăită și fundamentată.Nu aș putea să mă numesc pe mine însumi creștin, dacă nu aș fi optimist. Și dacă m-aș numi creștin și nu aș fi optimist, nu aș fi un creștin sincer. Și voi toți în zadar vă numiți creștini, dacă voi nu sunteți optimiști. Creștinismul constituie cea mai mare cetate de optimism.Credința, nădejdea și iubirea alcătuiesc împreună optimismul. Numai optimismul ne mântuiește. Dacă nu avem optimism, nu avem credință.Pe chipul optimistului în fiecare zi se răsfrâng razele soarelui, îl încălzesc și îi luminează sufletul, în vreme ce chipul pesimistului rămâne fără soare, iar drept rezultat, sufletul lui este rece și întunecat. Primul – cel optimist – vede florile în fiecare zi, în vreme ce al doilea – pesimistul – vede totul ca pe un loc murdar, plin de gunoaie. Nu poate să existe nicio lucrare creatoare fără optimism.Fraților, să fim optimiști și să avem credințăîn Dumnezeu. Există Creatorul, Făcătorul lumii și Părintele nostru. Gândul acesta să fie temelia sau fundamentul optimismului nostru...Noi să fim optimiști ca și creștini, pentru căîn credința noastră au găsit mângâiere chiar și cei mai deznădăjduiți oameni.A fi cineva optimist înseamnă să trăiască și să prețuiască drept sau corect darul vieții.