Biserica Ortodoxa a pastrat intacta o bogatie imensa in domeniul liturgicii si al gandirii patristice, dar totodata si in cel al artei sacre.  Se stie ca cinstirea icoanelor ocupa in Biserica Ortodoxa un loc foarte important.  Si asta pentru ca icoana nu este o simpla imagine, nici un obiect decorativ, nici macar o ilustrare a Sfintei Scripturi.  Ea este ceva mai mult: un echivalent al mesajului evanghelic, un obiect de cult, care face parte integranta din viata liturgica.  Asa se explica importanta pe care Biserica o atribuie imaginii; nu oricarei reprezentari, ci imaginii specifice - pe care ea insasi a elaborat-o in decursul istoriei sale, in lupta impotriva paganismului si a ereziilor - imaginii pe care a platit-o cu sangele unui mare numar de martiri si marturisitori in timpul perioadei iconoclaste, adica icoanei ortodoxe.

In adancurile fiecarei fiinte umane exista o nepotolita sete dupa Dumnezeu.  Aceasta este o forta interioara, o dorinta sau o nazuinta sfanta, care ne poate scoate din starea de apatie a vietii noastre cotidiene si ne poate inalta pana la un nivel dureros dar sublim al existentei, marcat in egala masura de tristete si de bucurie.  Tristete, deoarece stim foarte bine ca dorinta noastra nu va fi niciodata pe deplin satisfacuta in decursul acestei vieti, ca obiectul ei ne va ramane mereu de neatins.  Cu toate acestea, este o "tristete plina de bucurie", intrucat obiectul dupa care tanjim se descopera a fi o Persoana: Cel care ne aduce la fiinta, ne invita sa-I cautam chipul si ne cuprinde in imbratisarea Sa, revarsandu-Si neincetat asupra noastra indurarea, mila si dragostea.

Aceasta carte ne aminteste astazi, intr-o lume stapanita parca mai mult ca oricand de patimi si griji de tot felul, adevarul fundamental ca singura cale a implinirii vocatiei umane ramane despatimirea, care inseamna paza mintii, dobandirea duhului neagonisirii, renuntarea la viata lumeasca si la atractiile ei.

Asadar, cartea Parintelui Georges Florovsky se constituie intr-un indreptar duhovnicesc pentru omul aflat in cautarea lui Dumnuzeu, un indreptar important mai ales prin faptul ca precizeaza limpede sensul nevointelor ascetice ale crestinului: dobandirea bucuriei celei adevarate.

Traim vremuri extrem de dificile.  Daca cineva ar dori sa compuna un act de acuzare impotriva vietii noastre bisericesti, ar fi imposibila obtinerea unui verdict de nevinovatie.  Da, toti suntem vinovati.  Istoria cunoaste vremuri cand viata bisericeasca a fost la fel de dezorganizata ca si a noastra.  Au existat lupte, schisme, acuzatii reciproce, calomnii, presiuni; dar este o diferenta intre ce a fost si ce este acum: la temelia acelor tulburari despre care ne vorbeste istoria erau intotdeauna lupte dogmatice, in vreme ce acum sunt patimi omenesti, care ies la iveala fara sa se deghizeze macar in dispute doctrinare.  Viata noastra bisericeasca este intr-un impas, intrucat principii introduse demult sunt nesocotite, iar aceasta provoaca in viata bisericeasca numai probleme.  Biserica este privita ca si o organizatie supusa legilor omenesti, care serveste scopuri omenesti.  Vointa omeneasca domina ca o stapana.  Iar aceasta vointa care ii este straina Bisericii se straduieste sa transforme dumnezeiasca Biserica intr-un mijloc util pentru a atinge propriile scopuri.  Poate niciodata credinciosii insisi nu au luat atat de mult in desert "Mireasa lui Hristos".

Aducerea aminte de moarte apare ca un prim har; Sfantul Isaac Sirul spunea: "cel care a inteles cu adevarat ca exista un capat al vietii acesteia este in stare sa puna capat greselilor sale".  Astfel, omul devine constient; mintea si inima incep sa se intoarca spre Dumnezeu.  Iar cartea lui Olivier Clement istoriseste aventura fiului risipitor care se intoarce la Tatal sau.

Biserica a pastrat in memorie amintirea unei imagini a Mantuitorului nefacuta de mana: achiropiita sau Sfanta Mahrama, numita si mandylion.  In anii din urma au aparut o serie de texte care contin informatii contradictorii referitoare la Sfanta Mahrama.  Insemnatatea subiectului ne obliga sa cercetam diversele scenarii si sa vedem daca s-a pastrat pana in vremea noastra panza de in pe care Hristos Si-a intiparit dumnezeiescul chip.

Personalitate covarsitoare a ierarhului Melchisedec Stefanescu il recomanda posteritatii ca fiind, in aceeasi masura, teolog erudit, istoric vizionar, om de liter si abil diplomat.  Opera sa integrala reliefeaza preocuparile si aptitudinile diverse ale unui om total, care a inteles necesitatile si rolul Bisericii in structura identitatii unui neam pe care l-a iubit cu toata fiinta sa.

Arhimandritul Sofronie Saharov (1896-1993) este astazi unul dintre cei mai cunoscuti si cititi scriitori-asceti ai veacului trecut.  Cartile lui - Cuviosul Siluan Athonitul, Despre rugaciune si celelalte, au intrat deja statornic in visteria predaniei dreptslavitoare.

In aces volum sunt infatisate cuvantarile Staretului Sofronie pe care le-a tinut fratiei si inchinatorilor Manastirii Sfantului Ioan Botezatorul, intre anii 1989-1993.  Ele rasfrang experienta duhovniceasca a Staretului, castigata in cei peste cincizeci de ani de nevointa monahala, pe care nazuia sa o transmita tinerilor sai frati-monahi.

In aceasta carte sunt adunate pentru prima data vietile, minunile si povetele duhovnicesti ale marilor Stareti rusi, incepand cu Sfantul Nil Sorski si pana la marii Stareti ai veacului XX.

Din umbrele ultimelor doua veacuri si jumatate, soboarele Cuviosilor si Dreptilor Sfintei Rusii rasar inaintea cititorului atat in plutirea lor pe marea vietii pamantesti, cat si din neinviforatul liman al vesnicei odihne si mijlociri inaintea lui Dumnezeu pentru omenirea patimitoare.  In aceasta carte, dintre zidurile Radonejului si Sarovului, din chiliile Optinei si Pecerskai, din pustietatile Solovetului si Valaamului, nevointe si lupte pe nevazutele campuri de batalie, pilde ziditoare si indrumari ne ies in intampinare ca nenumarate maini de ajutor, ne invaluie ca o multime de priviri calde.

Sa ne deschidem, asadar, inimile spre a primi intelepciune si putere, lumina si bucurie, caldura si ravna duhovniceasca de la MARII STARETI RUSI.

Discernământul a fost numit virtutea de căpătâi, pentru că, numai prin intermediul său, toate celelalte pot fi săvârÈ™ite corespunzător, fără a conduce creÈ™tinul la lenevie, dar, totodată, fără a-l împinge la o lucrare peste măsura sa.

Titlul cartii de fata nu se refera la o tema liturgica, nu are, asadar, scopul de a supune analizei vreo slujba a Bisericii.  Se intrebuinteaza in aceasta carte sintagma, Vremea lucrarii, din doua motive cu totul diferite de cele pentru care ea se foloseste in sfera slujirii bisericesti.

Remarcam in primul rand faptul ca in zilele noastre se dezbat adesea subiecte ce tin de domeniul teologiei.  Pe piata circula nenumarate scrieri teologice ziditoare de suflet, pe care multi se multumesc doar sa le achizitioneze, prea putini lucrand, insa, si cu fapta cele citite.  Se aud multe cuvinte teologhicesti, dar se vad putine fapte.  Cele ce sunt in carte ne vor ajuta sa constientizam mai deplin trebuinta de a trai personal adevarul Bisericii.  Teologia sa nu este o ideologie pe care trebuie sa o invatam spre a ne folosi de ea la nevoie, ci este, mai cu seama, viata pe care suntem chemati sa o traim noi insine.

In al doilea rand, este nevoie sa se faca mai bine cunoscuta in zilele noastre Traditia niptica a Bisericii.  Traim intr-o epoca in care ne-au potopit fel de fel de curente si ideologii din spatiul Occidentului sau al Orientului.  Biserica Ortodoxa detine, insa, o Traditie niptica sanatoasa, ce poate infrunta antropocentrismul devenit chiar, in multe privinte, demonism.  De aceea, exprimarea si trairea Traditiei sunt astazi de neaparata trebuinta.  Cu alte cuvinte, lucrarea de capetenie a Bisericii Ortodoxe este de a aduce la lumina Traditia sa niptica, pe care multi dintre credinciosi o traiesc si astazi.

Cuvintele Sfinţilor Părinţi care sunt cuprinse în paginile acestui volum vin în sprijinul conştientizării pericolelor pe care le implică lipsa de repere sau de luciditate spirituală, şi ne povăţuiesc către o viaţă corectă, conformă cu învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, care ne conduce către moştenirea Împărăţia Cerurilor.

Mântuirea nu se obţine însă în izolare, ci împreună cu întreaga zidire a lui Dumnezeu, prin slujirea semenilor, în special, şi a lumii întregi, în general, iar omul este responsabil întrucât este subiectul acţiunii sale şi autorul liber al ei.